În capitolul 2 din Faptele Apostolilor când apostolii sunt întrebaţi „ce să facem, fraţilor?” Petru le spune un lucru: „Pocăiţi-vă!” În capitolul 3 din aceeaşi carte el le spune iudeilor ceva mai mult, dar e aceeaşi idee. „Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele”. În a înţelege ce înseamnă această pocăinţă ar putea ajuta o ilustraţie. Povestea înfăţişează un creştin care conduce o maşină. Mergând pe o şosea la un moment dat îi apare Isus în faţă. Creştinul opreşte maşina. Se întinde până la portiera din spate şi o deschide pentru a-L invita în maşină pe Isus. Isus nu intră. Omul rămâne mirat şi se gândeşte că ar fi mai bine să-L invite pe Isus alături de el. Aşadar, se întinde şi deschide portiera de lângă el, din faţă, apoi Îl invită pe Isus la el în maşină. Isus nu intră nici de această dată. Atunci omul are o străfulgerare. Am putea spune că Duhul Sfânt îi luminează mintea şi-l ajută să înţeleagă Cine se află în faţa lui. Pricepând, se dă jos din maşină, o ocoleşte şi apoi Îi cere lui Isus să fie El cel care trece la volan. A te pocăi înseamnă să-L laşi pe Isus să aibă în mâinile Sale volanul, frâna şi acceleraţia. Totul. Nu doar jumătăţi de măsură. Când vine vorba de condus noi avem un obicei ciudat. Chiar şi dacă nu am condus niciodată în viaţa noastră atunci când mergem cu cineva cu maşina brusc ne transformăm în oameni foarte pricepuţi. Dăm sfaturi, presăm, insistăm chiar dacă uneori nu ne pricepem. La fel suntem şi spiritual. Am vrea ca Isus să fie pe lângă noi, dar noi să fim de fapt cei care conducem, noi să-L putem dirija şi să-i spunem unde să ne ducă. Lucrurile astea, însă nu-şi au deloc rostul. Pavel spune descriind relaţia lui cu Isus: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine”. Isus trebuie să fie Cel care mă conduce în toate. Asta e pocăinţa. Să mă las condus de El, să fiu în voia Lui. Am venit la El pentru că eu am greşit în felul în care am condus. Am păcătuit. Nu pot merge în faţa Lui şi să-i cer iertare cu umilinţă chiar promiţând o schimbare, dar cu toate astea fiind plini de dorinţa ca tot noi să fim cei care conduc. Pocăinţa adevărată e atunci când Îi spui: „Eu nu pot să-mi conduc viaţa. Cel care vreau să mă conducă, să-mi arate drumul, să mă ducă în siguranţă până la sfârşit este Isus”. Pocăinţa e prima condiţie în viaţa de creştin, acceptarea lui Isus să ne conducă.

Oare care sunt lucrurile care ne lipsesc şi care fac ca noi ca biserică sau ca indivizi să nu mai putem fi cum au fost cei din primul secol? Să vedem două aspecte în acest sens.
1. Pentru a ne îndeplini sluja primită de la Cel care este Domnul şi Capul bisericii trebuie să învăţăm să transformăm toate piedicile în oportunităţi şi trebuie să nu lăsăm ca oportunităţile să se transforme în piedici.
Să luăm un exemplu. După ucidirea cu pietre a lui Ştefan o parte din biserică s-a împrăştiat. Mulţi s-au dus în Samaria. S-au dezrădăcinat deci chiar din Israel. Mare parte din aceşti oameni probabil erau oameni în vârstă veniţi din alte provincii ca să moară şi să fie îngropaţi în Ierusalim. Este o practică răspândită în acele vremuri. Pentru biserică ceea ce s-a întâmplat a fost un dezastru faptul că aceşti oameni au trebuit să părăsească Ierusalimul. Ce s-a întâmplat, însă, după? Ne mai aducem aminte de întâlnirea dintre Filip şi famenul etiopian. Citim că astfel a fost evanghelizată Samaria. Petru şi Ioan merg în Samaria să vadă ce s-a întâmplat aici. Iată, aşadar, cum un dezastru se transformă într-o oportunitate. S-ar putea ca noi să nu fim atenţi la aceste lucruri şi să nu încercăm, să nu ne străduim să transformăm un eveniment neplăcut într-o oportunitate.
2. De multe ori noi încurcăm treburile noastre cu cele ale lui Dumnezeu.
O să aflăm din capitolul 1 din Faptele Apostolilor despre o întrebare pusă lui Isus. „Apostolii, când erau laolaltă l-au întrebat: Doamne, în vremea aceasta ai de gând să aşezi din nou Împărăţia lui Israel? El le-a răspuns: “Nu este treaba voastră să ştiţi vremurile sau soroacele; pe acestea Tatăl le-a păstrat sub stăpânirea Sa. Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului”. S-ar părea că noi ne concentrăm prea mult asupra soroacelor şi asupra timpurilor şi uităm sarcina cea mai importantă: acea de a fi martorii învierii lui Hristos. Acesta sunt lucruri care ne împiedică să ne concentrăm pe ceea ce este important în lucrarea lui Dumnezeu: să-i fim martori lui Isus.

Unii considera ca intr-un fel s-a demodat marturia si transmiterea Cuvantului lui Dumnezeu. Se pretinde, de exemplu, ca Faptele Apostolilor a fost o carte foarte buna, foarte frumoasa, dar doar la vremea aceea. Acum nu se mai poarta. Noi avem stiinta care ne da tot ceea ce ne trebuie ca sa stim. Avem alte obiceiuri. Sunt alte lucruri care ne sunt proprii acum. Lumea actuala este mult diferita de cea de-atunci. Noi avem masini, tramvaie, avioane, telefoane mobile, internet. O multime de lucruri care nu se mai prea potrivesc cerintelor textului vechi. In perioada in care a fost scrisa cartea aceasta oamenii mai credeau. Credeau in invierea mortilor, in nemurire si alte lucruri din aceasta categorie, dar acum lucrurile astea nu mai merg, nu mai prind la oameni. Stiinta ne demonstreaza ca totul se intampla aici si acum. Nu mai conteaza deloc ce-a fost. A murit? A murit atunci. Nu mai inviaza nimeni. In plus, acum traim intr-o epoca a tolerantei. Ce rost are acum ca noi sa mai repetam ceea ce a spus candva Petru. El spunea: „In nimeni altul in afara de Isus Hristos nu este mantuire caci nu este sub cer niciun alt nume dat oamenilor in care trebuie sa fim mantuiti”. Ei spun ca acest mesaj atat de radical o fi fost posibil doar atunci, in acele vremuri biblice. Acum nu se mai poarta. Putem citi. Putem auzi. Auzim discutii, citim revistem vedem la televizor. Oameni de seama se misca dintr-o parte in alta. Uni trec la hinduism, altii la budism, altii la daoism. Acum sunt diverse moduri de a-L cauta pe Dumnezeu.
Dar oare asa sa fie? Lumea aceasta este atat de deosebita de lumea primilor apostoli, de lumea domnului Isus Hristos?
Sa ne intoarcem putin in timp. Trebuie sa intelegem ca si atunci erau oameni care avea credinte diferite. Grecii aveau zeii olimpieni. Romanii aveau zeii lor. Partii aveau zeii lor. Egiptenii aveau zeii lor. Credintele erau diferite. Poate e o diferenta de nuanta, dar credintele erau la fel de diverse ca si acum. Oamenii nu erau altfel din acest punct de vedere. Stim de asemenea ca Saducheii, partida dintre conducatorii religiosi ai lui Israel, nu credeau in invierea mortilor si nu avea aceasta parere pentru ca ei considerau ca baza a credintei doar Pentateuhul, primele cinci carti din Biblie, numite cartile lui Moise. Acolo nu se vorbeste despre inviere Avand in vedere acest aspect, ei spuneau ca invierea nu exista. Chiar unii dintre conducatorii evrei nu credeau in inviere. Ce putem spune despre filozofii greci? O intalnire cu lumea filozofiei o gasim in Faptele Apostolilor cand in drumul sau de la Tesalonic prin Bereea spre Corint Pavel trece prin Atena. Aici merge in Agora, piata publica propovaduind Evanghelia si vorbind despre Isus Hristos si mantuirea care exista pentru neamuri. Auzind aceste lucruri noi, conducatorii, parte din filozofii Atenei il cheama la ei. Au avut o discutie. Pavel le spune ca a vazut la ei un altar dedicat unui Dumnezeu necunoscut, iar acesta este Dumnezeul despre care vrea sa le vorbeasca el. Le-a tot vorbit si discutia s-a blocat cand a ajuns la tema invierii din morti. Atunci a fost frumos condus spre usa. Au ascultat pana in momentul in care s-au izbit de ceva ce nu putea accepta. Asa ceva nu poate exista. Acestia erau oameni care aveau alta parere. De asemenea, epicurienii credeau ca sufletul exista, intr-adevar, dar ei spuneau ca si sufletul e material si ca dupa moarte in acelasi mod in care trupul dispare asa dispare si sufletul. Unii, insa, acceptau ca exista un suflet si dupa moarte, credeau ca acest suflet este nemuritor, insa nu credeau intr-o inviere a trupului dupa moarte. La fel ca si acum, viata religioasa era foarte efervescenta. Peste tot erau o multime de temple. In Corint se remarca templu Afroditei. In Atena Partenonul era dedicat Atenei. In Efes, celebru era templu Dianei din Efes. In aceste locuri existau temple, considerate astazi adevarate capodopere ale artei. In acele vremuri unii erau asceti poate in acelasi mod in care astazi avem vegetarieni. Erau oameni care decideau sa manance intr-un anumit fel si sa aduca un tip specific de viata. Altii, insa, erau de parere ca viata trebuie traita din plin pentru ca dupa moarte oricum nu mai e nimic. Nu se opreau de la nici un fel de desfatari pe care le puteau obtine in viata aceasta.
Acest amestec de credinte religioase de atunci e similar celui de acum. Nu acem de-a face acum cu un fenoment propriu acestei perioade.
Mesajul crestinismului, credinta in Isus Hristos ca fiind singura cale spre mantuire a deranhat atunci in aceeasi masura in care deranjeaza si acum. Lucrul asta nu s-a schimbat. A ramas la fel.
Practic, atunci contextul general era acelasi.
Din punct de vedere material sunt diferente. Tot drumul pe care il strabate Pavel, care a mers pentru prima data in partea de Est a Asiei Mici dupa care a trecut pana in Corint, mergand apoi pana la Roma. Aceste deplasari au foste realizate cu mijloacele timpului. De cele mai multe ori s-a mers pe jos. Acum circulam cu avioane, cu trenuri, cu masini proprii, dar mintea noastra este alcatuita la fel si judeca lucrurile spirituale la fel.
Din acest punct de vedere mesajul pe care l-a transmis primii ucenici dupa invierea lui Isus si inaltarea la cer este acelasi mesaj pe care il transmitem si noi astazi. Lumea are nevoie astazi de Vestea Buna asa cum a avut nevoie si atunci. Lucrurile acestea nu s-au schimbat. Mantuirea vine prin Isus Hristos si prin El traim si noi acum asa cum au trait si ei atunci.
Aceasta nevoie de Dumnezeu stiinta moderna nu o satisface. Lumea moderna nu o satisface. Nevoia de Dumnezeu a fost una atat de puternica in om, El a fost absolut necesar fiintei umane si atunci ca si acum.

Niciodata in Biblie termenul Biserica nu desemneaza vreo cladire.
Nici nu are cum. Termenul folosit in textele originale este grecescul „ekklesia” = adunarea celor chemati, convocati, chemati la ceva (ek = din; kaleuô = a chema).
Initial acest termen este folosit in Atena antica.
Crestinii sunt si ei chemati. Convocati de Isus pentru ceva.
Biserica potrivit Bibliei reprezinta un grup de persoane strans unite intre ele. Ca un trup.
Ce le strange pe aceste persoane? Faptul ca incearca sa-si traiasca viata conform invataturilor lui Isus. Ca si cum El ar fi capul acestui trup.
Cladirile sunt doar pietre.

Biblia acorda o importanta deosebita viselor pe care nu le trateaza deloc superficial.
In Biblie sunt cel putin 5 definitii diferite ale viselor care subliniaza amloarea acestui fenomen.
De asemenea, 12 personaje din Biblie sunt marcate de relatia cu acest domeniu.
Biblia reda multe situatii in care prin vise se adreseaza Dumnezeu: “Ascultati bine ce va spun! Cand va fi printre voi un proroc, Eu, Domnul, Ma voi descoperi lui intr-o vedenie sau ii voi vorbi intr-un vis. (Num.12:6) Dumnezeu spune ca nu poti spune despre un vis ca vine de la Dumnezeu in cazul in care mesajul acestui vis este sa te impotrivesti lui Dumnezeu.
Tot potrivit Bibliei, insa, visele pot fi doar rodul unor ingrijorari: „Caci, daca visele se nasc din multimea grijilor, prostia nebunului se cunoaste din multimea cuvintelor” (Ecl.5:3)
Visele pot veni si din anumite lipsuri, privari fiind o proiectie a unor dorinte: „Dupa cum cel flamand viseaza ca mananca, si se trezeste cu stomacul gol, si dupa cum cel insetat viseaza ca bea, si se trezeste stors de puteri si cu setea neastamparata: tot asa va fi si cu multimea neamurilor care vor veni sa lupte impotriva muntelui Sionului.” (Isa.29:8)
Uneori visele pot sa nu aiba nici o explicatie, sa fie pur si simplu o desertaciune: „Caci, daca este desertaciune in multimea viselor, nu mai putin este si in multimea vorbelor; de aceea, teme-te de Dumnezeu. (Ecl.5:7)
De asemenea, Biblia spune ca visele pot fi uneori provocate: „Caci asa vorbeste Domnul ostirilor, Dumnezeul lui Israel: “Nu va lasati amagiti de prorocii vostri care sunt in mijlocul vostru, nici de ghicitorii vostri; n-ascultati nici de visatorii vostri, ale caror vise voi le pricinuiti!” (Ier.29:8)
Visele pot fi si o forma de mangaiere, de alinare in dureri, putand fi in egala masura mincinoase: „visele mint si mangaie cu desertaciuni. De aceea, ei ratacesc ca o turma, sunt nenorociti, pentru ca n-au pastor” (Zah.10:2)

Niciodata in Biblie termenul Biserica nu desemneaza vreo cladire. Nici nu are cum. Termenul folosit in textele originale este grecescul „ekklesia” = adunarea celor chemati, convocati, chemati la ceva (ek = din; kaleuô = a chema).
Initial acest termen este folosit in Atena antica.
Crestinii sunt si ei chemati. Convocati de Isus pentru ceva.
Biserica potrivit Bibliei reprezinta un grup de persoane strans unite intre ele. Ca un trup.
Ce le strange pe aceste persoane? Faptul ca incearca sa-si traiasca viata conform invataturilor lui Isus. Ca si cum El ar fi capul acestui trup.
Cladirile sunt doar pietre.

Despre Ioan Botezatorul nu se spune niciodata in Biblie ca ar fi facut ceva iesit din comun. Nici o minune. Cu toate astea, Isus se arata fascinat de tot ce a facut el. „Adevarat va spun ca, dintre cei nascuti din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decat Ioan Botezatorul”(Matei 11,11) Isus nu asteapta de la tine minuni. Nu a asteptat deloc asta nici de la Ioan. A fost insa fascinat de verticalitatea sa si de inima dedicata lui Dumnezeu si felului in care vede El lucrurile. Ioan a fost o lumina printr-o alegere. A ales sa fie diferit. Si a schimbat radical o societate. Isus il descrie pe el si pe oamenii din jurul lui foarte plastic: „Ioan era lumina care este aprinsa si lumineaza, si voi ati vrut sa va inveseliti catava vreme la lumina lui”.

Este foarte putin probabil ca felul in care e reprezentat Isus in foarte multe picturi sa corespunda realitatii. Nu este atat de important cum arata Isus fizic, dar e esential felul in care alegem sa ni-l reprezentam. In primul rand, sansele ca Isus sa fie blond si cu ochi albastri sunt minime. Foarte multe tablouri il infatiseaza in acest mod. Practic, procesul tine de o europenizare a Sa si de o indulcire a trasaturilor sale. Isus a fost evreu 100%, potrivit Bibliei. Parul sau ochii de o nunata deschisa nu corespund fizionomiei persoanelor din aceasta zona. Dubii pot exista si in privinta pletelor. Nu tinea de cultura evreilor, iar probabilitatea ca El sa fi fost un rebel este redusa. A trait intr-o tara cu temperaturi medii ridicate. Multe tablouri il infatiseaza avand un fizic foarte firav cu trasaturi efeminate. Biblia il descrie ca fiind tamplat. A depus o activitate fizica cel mai probabil intensa. Nu va asteptati sa fi avut maini de pianist. Prezentarea Lui ca o persoana slaba contrazice total orice prezentare bilbica a Sa. Evanghelistii il descriu in Templu aruncand mesele schimbatorilor de bani. Cel mai probabil infatisarea Lui a fost una comuna. Altfel, Iuda, in gradina Ghetsimani L-ar fi descris usor celor care au venit sa-L prinda prezentand una din trasaturile Sale caracteristice. Iuda opteaza pentru identificarea Sa printr-un sarut. Modul de reprezentare fizica dominat in ceea ce-L priveste pe Isus este unul a unei persoane foarte slabe, cu probleme in a se impune, aproape un copil total inofensiv. Biblia Il descrie insa ca fiind foarte puternic, cu autoritate si, de multe ori, mustrand cu tarie pe cei care nu-L iau in serios pe Dumnezeu. Fariseii probabil nu s-ar ar fi respectat deloc copilul blond, inconjurat de oi incredibil de albe din cele mai multe picturi. Cum ti-L imaginezi tu pe Isus? Este puternic? Are autoritate? Sau e doar un copilas care nu-ti cere sa schimbi nimic niciodata?

Isus se raporteaza extrem de des la scrierile din Biblie, in forma in care exista aceasta carte in timpul vietii Sale. De exemplu, in Matei, aproape o zecime din tot ce spune sunt practic citate din cartile din Vechiul Testament, asa cum apar ele in forma actuala a Bibliei. Isus are o consideratie deosebita pentru aceste texte. Expresia „este scris” urmata de un citat din Scripturi este foarte des folosita in Evanghelii. Cartea din care Isus citeaza cel mai des este Deuteronomul. In Evanghelia scrisa de Matei Isus apare cel mai des citand din Scripturi. Interesant este ca pe parcursul acestei carti foloseste citate din 15 carti diferite din Vechiul Testament. Uneori citeaza mot-a-mot, alteori parafrazeaza sau trimite catre anumite texte. Cele mai multe din rapsunsurile pe care le da oponentilor Sai in disputele verbale sunt citate din Vechiul Testament. De foarte multe ori, mesajul transmis de El e o analiza mai profunda a unor texte din Scripturi. Isus apare de multe ori ca un invatator foarte priceput in ceea ce priveste textele Bibliei. Cat de mult te raportezi tu la aceste scrieri? Cat de bine le cunosti? Cat de utile iti sunt?

Isus a practicat meseria de tamplar. Marcu relateaza ca in momentul in care Isus a intrat in Nazaret(orasul in care copilarise si a trait pana in momentul in care si-a inceput misiunea) cei din aceasta comunitate se intrebau: „Nu este acesta tamplarul?” In traducerea realizata de Cornilescu e folosit termenul tamplar. Traducerea ortodoxa foloseste termenul teslar. In ambele variante e folosit insa un substantiv articulat. Nu pare ca in acea comunitate ar fi fost foarte multi care sa practice aceasta meserie. Nazaret nu era un oras mare, populatia din acea perioada corespunzand acum populatiei unui sat. Matei spune totusi ca oamenii se intrebau daca nu e El fiul tamplarului. Sunt sanse foarte mari sa fi practicat aceeasi meserie ca acel pe care oamenii il considerau a fi tatal sau: Iosif. Daca unii insista pe ideea ca Isus ar fi fost in perioada in care a practicat aceasta meserie ceva mai mult decat un simplu tamplar, avansand ideea ca poate a fost poate vreun arhitect, Iustin Martirul subliniaza ca a fost, cel mai probabil, un dulgher care repara plugurile si uneltele celor din Nazaret. Varianta a doua e mai plauzibila. Evangheliile relateaza despre Isus ca ar fi fost sarac in timpul vietii Sale pe pamant, deci meseria practicata nu aducea venituri colosale. Iosif este descris, de asemenea, in Biblie ca fiind o persoana saraca.