Chip de înger

„Toti cei ce sedeau in sobor s-au uitat tinta la Stefan, si fata lui li s-a aratat ca o fata de inger” (Faptele Apostolilor 6,15)
Nu-mi pot imagina cum arăta faţa lui Ştefan, dar îmi pot imagina altceva: atunci, acolo s-a întâmplat ceva care a fost vizibil pentru toţi cei din jur. L-am văzut pe Ştefan descris ca fiind plin de putere, cu nişte convingeri foarte puternice, încrezător, plin de iubire, răbdare şi pace. Toate aceste lucruri erau evidente. Când tu eşti încrezător îm Dumnezeu,când ai nişte convingeri puternice, pace în inimă poate oamenilor din jur le pari a fi ca un înger. Pacea este foarte importantă pentru că poţi fi foarte încrezător, puternic, dar să ţipi la cei din jur. Să nu ai deloc răbdare. În aceste condiţii e puţin probabil ca figura ta să amintească în vreun mod de îngeri. De câte ori în momentele în care avem rămasă mânie, frustrare în interior nu terminăm discuţiile pur şi simplu certându-ne? Când rămânem cu lucruri în inimă ne e greu să avem pacea pe care probabil o avea Ştefan. Cu ce putem rămâne din acest pasaj? Avem nevoie să fim încrezători, dar încrederea noastră să fie ancorată în Dumnezeu. Avem nevoie de convingeri corecte, puternice, din Biblie. Avem nevoie de pace, de pacea care vine din relaţia noastră cu Dumnezeu. Avem, de asemenea, nevoie de dragoste, dragoste aşa cum o învaţă Biblia. Şi atunci chipul vostru va fi ca al unui înger. Şi cei din jur vor vedea asta. Şi cei din jur vor vedea că lucrurile pe care le veţi spune sunt lucruri de care sunteţi siguri.

Cine e şoferul?

În capitolul 2 din Faptele Apostolilor când apostolii sunt întrebaţi „ce să facem, fraţilor?” Petru le spune un lucru: „Pocăiţi-vă!” În capitolul 3 din aceeaşi carte el le spune iudeilor ceva mai mult, dar e aceeaşi idee. „Pocaiti-va, dar, si intoarceti-va la Dumnezeu, pentru ca sa vi se stearga pacatele”. În a înţelege ce înseamnă această pocăinţă ar putea ajuta o ilustraţie. Povestea înfăţişează un creştin care conduce o maşină. Mergând pe o şosea la un moment dat îi apare Isus în faţă. Creştinul opreşte maşina. Se întinde până la portiera din spate şi o deschide pentru a-L invita în maşină pe Isus. Isus nu intră. Omul rămâne mirat şi se gândeşte că ar fi mai bine să-L invite pe Isus alături de el. Aşadar, se întinde şi deschide portiera de lângă el, din faţă, apoi Îl invită pe Isus la el în maşină. Isus nu intră nici de această dată. Atunci omul are o străfulgerare. Am putea spune că Duhul Sfânt îi luminează mintea şi-l ajută să înţeleagă Cine se află în faţa lui. Pricepând, se dă jos din maşină, o ocoleşte şi apoi Îi cere lui Isus să fie El cel care trece la volan. A te pocăi înseamnă să-L laşi pe Isus să aibă în mâinile Sale volanul, frâna şi acceleraţia. Totul. Nu doar jumătăţi de măsură. Când vine vorba de condus noi avem un obicei ciudat. Chiar şi dacă nu am condus niciodată în viaţa noastră atunci când mergem cu cineva cu maşina brusc ne transformăm în oameni foarte pricepuţi. Dăm sfaturi, presăm, insistăm chiar dacă uneori nu ne pricepem. La fel suntem şi spiritual. Am vrea ca Isus să fie pe lângă noi, dar noi să fim de fapt cei care conducem, noi să-L putem dirija şi să-i spunem unde să ne ducă. Lucrurile astea, însă nu-şi au deloc rostul. Pavel spune descriind relaţia lui cu Isus: „Nu mai trăiesc eu ci Hristos trăieşte în mine”. Isus trebuie să fie Cel care mă conduce în toate. Asta e pocăinţa. Să mă las condus de El, să fiu în voia Lui. Am venit la El pentru că eu am greşit în felul în care am condus. Am păcătuit. Nu pot merge în faţa Lui şi să-i cer iertare cu umilinţă chiar promiţând o schimbare, dar cu toate astea fiind plini de dorinţa ca tot noi să fim cei care conduc. Pocăinţa adevărată e atunci când Îi spui: „Eu nu pot să-mi conduc viaţa. Cel care vreau să mă conducă, să-mi arate drumul, să mă ducă în siguranţă până la sfârşit este Isus”. Pocăinţa e prima condiţie în viaţa de creştin, acceptarea lui Isus să ne conducă.

Putem fi eroi. Ce ne impiedica?

Capitolul 11 din Epistola catre Evrei vorbeste despre eroi. E aici o lista de eroi caracterizati de ceva uimitor, credinta. Sa ne uitam la cateva pasaje care rezuma ideile care stau la baza seriei acesteia de lectioare.

-          „Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad. Pentru ca, prin aceasta, cei din vechime au capatat o buna marturie”, Evrei 11,1-2

-          „fara credinta, este cu neputinta sa fim placuti Lui! Caci cine se apropie de Dumnezeu trebuie sa creada ca El este si ca rasplateste pe cei ce-L cauta” Evrei 11,6

-          „De aceea lui Dumnezeu nu-I este rusine sa Se numeasca Dumnezeul lor, caci le-a pregatit o cetate”, Evrei 11,16

-          „Prin credinta au cucerit ei imparatii, au facut dreptate, au capatat fagaduinte, au astupat gurile leilor…” Evrei 11,32

Cum vezi tu credinta? Ce reprezinta ea pentru tine? In capitolul 11 e o lista lunga de eroi. De oameni care au crezut si nimic nu le-a zdruncinat credinta. Hai sa sa vorbim despre unul dintre ei. Sa vedem cateva lucruri despre Noe! Ce se spune in Evrei despre el?

-          „Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucruri care inca nu se vedeau, si, plin de o teama sfanta, a facut un chivot ca sa-si scape casa; prin ea, el a osandit lumea si a ajuns mostenitor al neprihanirii care se capata prin credinta” Evrei 11,7

Deci, Noe, a primit niste informatii despre niste lucruri viitoare aparent putin probabile. A respectat mesajul primit si a actionat. Sa vedem intai cine e Noe!

Noe a trait intr-o perioada care prezinta niste particularitati comparativ cu perioada actuala. Biblia vorbeste despre o perioada in care oamenii traiu ceva mai mult. Varsta obisnuita a oamenilor e de peste 800 de ani. Capitolul 5 din Facere spune cate ceva despre familia lui Noe. Tatal sau este Lameh. Un personaj despre care aflam doar ca a fost razbunator. Bunicul lui Noe, insa, e deja ceva mult mai celebru. Numele sau e Matusalem. E cunoscut ca fiind omul care a trait cel mai mult in toata istoria umanitatii, 969 de ani. Strabunicul lui Noe a avut parte chiar de ceva mai minunat decat atat. Nu a vazut niciodata moartea. „Enoh a umblat cu Dumnezeu; apoi nu s-a mai vazut, pentru ca l-a luat Dumnezeu”(Facere 5,24)

Sa ne axam totusi pe Noe! In capitolul 5 aflam ceva interesant despre el. „Noe, la varsta de cinci sute de ani, a nascut pe Sem, Ham si Iafet” (Facere 5,32) Deci, avea trei copii. Mai aflam in capitolul urmator ceva despre cum isi traia viata. „Noe era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu”(Facere 6,9) E important lucrul acesta. Umbla cu Dumnezeu. Acum tindem sa ne raportam in relatia cu Dumnezeu la un singur element. Credem sau nu in existenta Lui. Ei, problema aceasta e mai degraba una actuala. De-a lungul istoriei nu au existat prea multe dubii legate de acest aspect, cu atat mai mult pentru generatia in care traieste Noe. Toti credeau ca Dumnezeu exista. Biblia spune doar despre Noe, insa, ca umbla cu Dumnezeu. Tu cum esti? Umbli cu El sau doar crezi ca exista undeva departe, strain de tot ce esti tu? Il faci prezent in ceea ce traiesti?

Ok, deci Noe, era in primul rand un om neprihanit. Asta privea relatia lui cu Dumnezeu. Cauta sa faca voia Lui. Apoi spune despre el ca era fara pata intre cei din vremea lui. Avea asadar o buna reputatie. Nu prea aveau ce-i reprosa oamenii. Dar era Noe un tip perfect? Avea el vreun cusur? Tindem sa credem ca nu. Haide totusi sa citim mai multe despre el si in capitolele urmatoare! „Noe a inceput sa fie lucrator de pamant si a sadit o vie. A baut vin, s-a imbatat si s-a dezgolit in mijlocul cortului sau”(Facerea 9,20-21) Acum e o perioada in care se strang strugurii. In multe familii barbatul e greu de dezlipit de butoiul de vin. Stim ce inseamna sa iti bei mintile. Asta face Noe. E un barbat care merita tot respectul, dar nu e perfect. Asta e minunat legat de eroii Bibliei. Daca ne uitam la eroii din filmele de la Hollywood tindem sa spunem: „E atat de grozav cum sunt oamenii astia. Bine, stiu ca eu niciodata nu voi putea fi asa pentru ca nu m-am nascut supererou, nu am un meteorit magic, nu am resursele acestora!” Nu la fel e cu eroii din Biblie. Sunt oameni ca noi. Oameni care o dau uneori atat de tare in bara! Noe adoarme dezbracat, beat, in mijlocul cortului. Ce ne-ar trebui insa sa fim si noi eroi ca oamenii astia? Se pare ca nu e nevoie decat de ceva credinta.

Sa vedem cum statea Noe la capitolul acesta! Incepem cu o prezentare a contextului in care a trait acest om.

-          „Domnul a vazut ca rautatea omului era mare pe pamant si ca toate intocmirile gandurilor din inima lui erau indreptate in fiecare zi numai spre rau. I-a parut rau Domnului ca a facut pe om pe pamant si S-a mahnit in inima Lui” Facere 6,5-6

-          „Pamantul era stricat inaintea lui Dumnezeu, pamantul era plin de silnicie. Dumnezeu S-a uitat spre pamant si iata ca pamantul era stricat; caci orice faptura isi stricase calea pe pamant” Facere 6,11-12

Pasajele acestea au reprezentat o ocazie pentru multi de a spune ca Dumnezeu e nedrept. Ni se pare atat de socanta decizia de a-i pierde pe acesti oameni. Oamenii astia pare ca sunt pedepsiti pentru un rau de care nici macar nu si-au dat seama. Dar oare chiar asa stau lucrurile? Putem sa ne intoarcem putin la povestea lui Adam si a Evei. Au mancat din pom, dar oare nu stiau ei ca asta ar fi fost impotriva lui Dumnezeu si ca ar fi avut efecte groaznice asupra lor? El le spune clar. Daca veti manca veti muri. Dar de ce pune Dumnezeu acel pom stupid in Paradis? Nu putea sa-i lase pe cei doi fara pom sa traiasca mult si bine fericiti? Ar fi putut iubi cei doi fara a avea de unde alege? Dumnezeu le da libertatea de a alege oferindu-le o alternativa. Puteau asculta de El sau nu. Stiau efectele ambelor alegeri. Oamenii din generatia lui Noe stiau ce au ales? Povestea lui Noe este relatata la putin timp dupa cea a creatiei. Nu poate fi pusa problema existentei unui curent ateu. Toti credeau ca Dumnezeu exista. Toti stiau ce vrea El. Fiecare a ales ce a vrut legat de modul de a-si trai viata. Si fiecare alegere a avut consecintele de rigoare. „Fiecare faptura isi stricase calea pe pamant” Dumnezeu i-a creat pe oameni intr-o relatie cu El. E o cale pe care si-au stricat-o. Traiau, dar nu cu El. Si-au stricat calea, sensul, menirea, tot. E nedrept Dumnezeu cand decide potopul? Putem spune ca oamenii astia ar fi avut dreptul sa traiasca sute de ani in felul pe care il alesesera. E nedrept Dumnezeu care cauta pe cineva care nu si-a stricat calea pe pamant, care umbla cu El? E nedrept cand spune ca doar acest om merita viata? Ii uita Dumnezeu pe cei buni? „Noe a capatat mila inaintea Domnului”(Facere 6,8). Poate sunt mai multe de discutat pe tema aceasta. Nu face insa subiectul acestei lectii.

E mult diferita societatea din timpul lui Noe de cea actuala, de alte generatii care s-au periondat de-a lungul istoriei? Sunt astazi majoritari cei care umbla cu Dumnezeu? Nu, sunt o mana de oameni. Ceilalti si-au stricat calea? Sunt ceea ce nu au fost creati sa fie? Au fost oamenii creati sa se urasca? Se urasc? Merg pe calea care a fost gandita pentru ei? Se pare ca nu sunt mari diferente dupa atatea si atatea mii de ani intre generatii.

Sa revenim la Noe. Sunt doua elemente legate de credinta lui care merita mentionate.

1. Dumnezeu ii vorbeste lui Noe. Iata raspunsul lui! „Asa a si facut Noe: a facut tot ce-i poruncise Dumnezeu”, Facere 6,22 Deci, un prim lucru care caracterizeaza credinta lui Noe e ascultarea de Dumnezeu. Crede in ce-i spune Dumnezeu. Nu se indoieste deloc de asta. Nu sta mult la discutii
2. Nu e pomenita nicaieri aici o pauza intre ceea ce-i spune Dumnezeu si momentul in care se apuca propriu-zis de treaba. Imediat face ce trebuie facut. Poate o reactie fireasca in ochii nostri ar fi fost una de genul „sa vedem, o sa incerc, ma mai gandesc, iti dau eu un raspuns, sunt multe lucruri de facut, nu stiu”. Nu ne e prezentat aici Noe dupa cateva luni sau ani inca meditand legat de subiectul acesta.

Sa ne axam putin pe un element inportant in toata discutia asta. De ce ni se spune de Noe ca are credinta si ce are specific credinta asta a lui? Pare mai degraba un exemplu de supusenie.

Ce se intampla de fapt? Dumnezeu vine si-i spune ca toata lumea pe care o cunoaste va disparea, ca va veni un potop imens. Cum ai reactiona tu de exemplu daca Dumnezeu ti-ar spune ca toata Romania in cativa ani ar fi doar un imens desert? Ai spune probabil, „Hai, Doamne!Te stiu eu. Nu vei face asta. Ei, nu vei fi chiar asa!” Noe nu e asa. Crede ce-i spune Dumnezeu chiar daca e foarte putin probabil. O parte dintre cei care au studiat Biblia afirma ca ploaia in sine ar fi fost foarte putin probabila pentru oamenii din zilele lui Moise. Plantele ar fi fost tinute in viata de umiditatea crescuta din atmosfera. Nu e o teorie sustinuta de Biblie, insa. E cert ca Dumnezeu ii spune ca in viitor va ploua foarte mult, atat de mult incat tot pamantul va fi acoperit de ape. „Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad”, Evrei 11,1. Daca iti imaginati ca Noe a crezut in ceva ce avea sa se intample peste o zi doua te inseli amarnic. Vom vedea mai multe despre asta ceva mai tarziu.

Ploaia ca ploaia, dar pentru a intelege mai multe despre credinta lui Noe, trebuie sa vorbim ceva mai mult despre obiectul care-l face celebru: arca, vaporul sau. Cam cat de multe persoane crezi ca erau angajate pe santiere navale in acea perioada? Cat de dezvoltata era industria pescuitului? Cat de avansate erau cunostintele tehnice navale? E foarte probabil ca Noe sa fi fost prima persoana care construieste un vapor din toata istoria omenirii. Deci, afla de la Dumnezeu ca trebuie sa realizeze o constructie noua, ciudata, inovatoare. Ca si cum ti s-ar cere sa construiesti un echipament special pentru explorat planeta Marte. Noe nu e coplesit de asta pentru ca nu e concentrat pe el. Crede in Dumnezeu, in ceea ce El ii ofera. Tot ce construieste va face potrivit unui plan amanuntit primit de la Dumnezeu. Poate magazinele IKEA pot ajuta cel mai mult in a intelege asta. Noe va construi un vapor daca va respecta cu strictete indicatiile lui Dumnezeu. Aduce partile componente si asambleaza urmand instructiunile din manual.

Sa vorbim mai multe despre nava asta. Cat de mare a fost pana la urma. Biblia exprima niste masuri, dar foloseste ca unitate de masura cotul. Sa vedem ce inseamna asta in metri! Ca lungime avea 300 de coti.  In metri e mai mult de 180, echivalentul a doua stadioane puse unul langa altul. Latimea e de 50 de coti, deci aproximativ 30 de metri. Inaltimea navei este de 30 de coti. Asta insemna 18 metri, echivalentul unui bloc cu opt etaje. Deci Noe se apuca de construit un „vaporas” cat un bloc cu opt etaje si lung cat doua stadioane de fotbal. E ceva de munca, nu? La asta sa adaugam un alt element. Omul nu avea uneltele potrvite in acest sens. Nu sunt date legate de utilizarea metalelor, dar nu sunt deloc pomenite. E clar ca a muncit ceva. Gandeste-te la cantitatea de lemn necesara finalizarii unui astfel de proiect! A taiat ceva padure.

Cam cat estimezi ca ar fi durat o astfel de constructie. Multi interpreti cad de acord asupra unei perioade de o suta de ani. In capitolul 5 ni se spune despre Noe ca are in jur de 500 de ani, iar cand incepe potopul avea 600 de ani. Elementul acesta spune foarte multe despre credinta acestui om.

In primul rand poate fiecare dintre noi incepem prin a crede in diverse lucruri. Cat de mult perseveram in asta? Cat ne ia pana ne poticnim si incetam sa mai visam? Noe e constant. Nu renunta la visul sau. Nu se impiedica. Nimic nu-l poate opri. Face voia lui Dumnezeu. Nimic nu-i poate sta in cale. Asta spune atat de multe despre el. Cat de perseverent esti tu in a face ceva ce Dumnezeu isi doreste? Vrei poate sa renunti la un pacat, dar te poticnesti odata, de doua ori. Cat de mult lupti? Noe lupta o suta de ani pana isi duce visul la bun sfarsit. Noe crede pana la sfarsit.

In al doilea rand gandeste-te putin ca un individ se aspuca de facut o barca mare cat Cismugiul. L-ai vedea zi de zi mergand in padure, tragand cu greu un copac astazi, altul maine, chinuindu-se extraordinar sa transforme acei pomi in scanduri sau alte lucruri de acest tip. Ce ai spune despre el? Probabil e nebun. E ca si cum ar vrea sa schimbe lumea. Nici o sansa. Lui Noe nu-i pasa de ce cred altii. Lupta chiar daca nu i se dau sanse.

In al treilea rand, probabil Noe intalneste opozitie, batjocura. Construieste un vapor pe uscat. Sunt sanse mari sa tot fi fost intrebat ce e cu el, ce e in mintea lui. Revenim la un element precizat mai sus. Oamenii din jurul lui afla ca ii paste un potop. Nu apare mentionat nici macar un nume care sa arate ca ar fi fost cineva care sa ia decizia de a se schimba. Cei din jur raman la fel. Stiu ce-i astepta. Nu au luat in serios. Si acum e la fel. Oamenii stiu care sunt consecintele de a-L ignora pe Dumnezeu. Cati se schimba, insa? O suta de ani Noe a fost un avertisment viu legat de ce avea sa se intample. A fost Dumnezeu nedrept? I-a pierdut pe acesti oameni fara mila, nedandu-le nici o sansa sa se schimbe? Noe marturiseste despre Dumnezeu si chiar daca toti merg in alta directie el nu se sfieste sa mearga cu Dumnezeu. Poate toti din jurul nostru au valori diferite de cele crestine. Indraznim sa mergem impotriva curentului?

Noe crede o suta de ani. O suta de ani face lucruri care vizau ceva ce nu vazuse niciodata. Peste 50 de ani va veni un potop. Iti faci o nava sa scapi tu si familia ta? Cat de mult crezi? Da, nu va fi un potop, vom muri insa cu siguranta. Poate nu dupa 50, poate dupa 100. Dumnezeu va alege ulterior. Cu cine semanam noi mai mult, cu Noe sau cu cei din jurul lui? Putem fi Noe. Credinta lui merita luata in consideratie si urmata.

Când vă rugaţi de ce vă rugaţi?

Tindem să ne rugăm când dăm de greu, când avem cuţitul la os. Ne rugăm când avem emoţii. Ne rugăm de câte ori suntem vinovaţi şi fugim de responsabilitate nevrând să fim prinşi. Ne rugăm ca moşneguţul din poveste peştişorului de aur: „Dă-mi, aş vrea, am nevoie!” Era o anecdotă care spunea că oricât de convinşi ar fi că Dumnezeu nu există într-un avion care se prăbuşeşte toţi pasagerii ajung să facă acelaşi lucru: se roagă. Deci vrând-nevrând ajungem cel puţin în unele momente să ne rugăm. Nu e nimic rău în asta. Isus Însuşi a făcut asta foarte des. S-a rugat. Se pare, însă, că privea puţin altfel rugăciunea. Puţin altfel decât suntem tentaţi noi să o facem.  Şi asta contat mult. Pentru orice creştin Isus e un exemplu. Iată trei situaţii în care El vine în faţa lui Dumnezeu în rugăciune! Să fim puţin atenţi şi la circumstanţele în care face asta şi să vedem ce putem învăţa din asta!

Epuizat? Rugăciunea îţi dă aripi

Cele mai grozave momente din viaţa ta? Ai încercat să presari pe ele un „mulţumesc”?

Decizii importante de luat? De-ar fi cineva să-ţi dea mai multă înţelepciune…!

Epuizat? Rugăciunea îţi dă aripi

„A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo” Marcu 1,35

Era încă întuneric de tot. Pe undeva pe la cinci dimineaţa, probabil, Isus se îndrepta agale spre un loc pustiu. Fără ţipenie de om prin preajmă, doar El şi Dumnezeu. Şi Isus se ruga. Să vedem prin ce trecuse Isus în ajunul acestei dimineţi!

„Seara, după asfinţitul soarelui, au adus la El pe toţi bolnavii şi îndrăciţii. Şi toată cetatea era adunată la uşă” Marcu 1,32-33

Undeva pe la opt seara la poarta casei tale cineva vine să-ţi ceară ajutorul. Ai fi preferat să mai povesteşti ceva şi să te arunci în pat. E enervant că nu poţi face asta. Te îndrepţi agale spre uşă dorindu-ţi ca totul să dureze cât mai puţin. La uşa casei lui Petru unde trăsese Isus odată cu venirea nopţii nu vine doar un amic având nevoie de ajutor. Vin mulţimi. Au nevoie de vindecare. Vin toţi să ceară. „Toată cetatea era adunată la uşă”. Oau! Se pare că a picat planul cu somnul!

„El a vindecat pe mulţi care pătimeau de felurite boli; de asemenea, a scos mulţi draci şi nu lăsa pe draci să vorbească, pentru că-L cunoşteau” Marcu 1,34

Nu numai că nu i-a trimis pe aceşti oameni pe fiecare pe la casele lor să poată trage şi El un pui de somn, dar Isus decide chiar să le vină în ajutor acestor oameni. A vindecat pe mulţi cu diferite boli. O adevărată cameră de gardă, dar cu un număr extraordinar de mare de pacienţi. Pe lângă asta mulţi demonizaţi. Şi o întreagă cetate, o mie de oameni, poate mai mulţi, cerând lucruri. Oare cum s-o fi simţit Isus după o astfel de noapte? Aţi avut vreo noapte de genul acesta? Una în care să aveţi de făcut nenumărate lucruri, una care să nu se mai termine. Dincolo de inima lui Isus care dă cu toată dragostea indiferent când i se cere(noi oare am fi ieşit din casă sau l-am fi pus pe Petru să găsească rapid o soluţie?) trebuie remarcată şi oboseala care probabil l-a cuprins. Când s-or fi întors oamenii din cetate acasă? Puţin după miezul nopţii? Sau spre dimineaţă? La prima oră Isus e treaz. Şi ce face El după o astfel de zi? Merge şi se roagă înainte de orice, caută întâi odihnă sufletului Său, caută să-i dea acestuia putere. „A doua zi dimineaţa, pe când era încă întuneric de tot, Isus S-a sculat, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu. Şi Se ruga acolo”

Cele mai grozave momente din viaţa ta? Ai încercat să presari peste ele un „mulţumesc”?

„După ce Şi-a luat rămas bun de la norod, S-a dus pe munte ca să Se roage. Când s-a înserat, corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe ţărm” Marcu 6,46-47

Probabil s-a rugat timp de o oră su ceva mai mult. Pleacă în momentul în care ziua era pe sfârşite(v 35). Şi-a luat rămas bun de la o mulţime mare de oameni. S-a desprins de acolo şi şi-a căutat o insulă. Undeva, sus, pe munte. Departe de mulţimea pe care tocmai o salutase. „Să se roage” Pare o direcţie, un sens al vieţii Sale. Când s-a înserat e tot singur. S-a rugat şi s-a plimbat. Acum e pe malul mării. O fi mers ceva drum. Dar ce l-a îndemnat de data aceasta să-şi doarească un moment îndelung în care să fie doar El şi Dumnezeu. Apropo, cât de mult îţşi doreşti să ai momente singur cu Dumnezeu în care să-ţi verşi inima înaintea Lui? Isus pare plin de dorinţă să facă asta.

„Au plecat, dar, cu corabia, ca să se ducă într-un loc pustiu, la o parte” Marcu 6,32

Asta era socoteala de acasă. Cu gândul acesta pleacă ucenicii. Vor să aibă nişte clipe liniştite. Vor să-şi tragă sufletul. Tocmai se strânseseră cu toţii după ce luaseră parte la un moment foarte dureros. Îl înmormântaseră pe Ioan Botezătorul. De fapt ce a mai rămas din el. Caută ei ce caută şi navighează spre locul pe care îl consideră cel mai potrivit în acest sens. Deci, grupul ăsta de oameni se îndreaptă agale spre un ţărm aprinşi de dorinţa de a avea pace, de a sta un timp pentru ca durerea recent instalată în suflet să se stingă.

„Oamenii i-au văzut plecând şi i-au cunoscut; au alergat pe jos din toate cetăţile şi au venit înaintea lor în locul în care se duceau ei” Marcu 6,33

Aoleu! Recunoaşte! Te-ai fi enervat puţin în situaţia asta. Tu eşti sfârşit, vrei să te regăseşti puţin, să-ţi mai aduni puterile. Chiar şi un singur om ar fi fost deranjant acum. Dacă în primul caz la uşa lui Petru poposeşte o cetate întreagă acum e şi mai grav. Oameni din toate cetăţile se strâng tocmai în locul pustiu căutat de ei cu atâta grijă. Şi tu eşti la pământ, tocmai ţi-ai înmormântat cel mai bun prieten. Ce ai fi făcut tu în situaţia asta? Compară puţin cu ce a făcut Isus.

„Când a ieşit din corabie, Isus a văzut mult norod; şi I s-a făcut milă de ei, pentru că erau ca nişte oi care n-aveau păstor; şi a început să-i înveţe multe lucruri” Marcu 6,34

A început să-i înveţe multe lucruri. A văzut în asta un prilej de a da. Inima i-a fost mişcată. I s-a făcut milă. Când s-a mişcat ultima dată inima ta în faţa unor oameni care păreau rătăciţi? Ai fost plin de milă atunci şi dornic să ajuţi? Mamă, ce inimă avea Isus! Nu sunt tocmai departe de alte sate. Ucenicii propun să fie trimişi acolo să-şia ia ceva de mâncare. Isus vrea să-i mai înveţe.

„El a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer şi a rostit binecuvântarea. Apoi a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, ca ei să le împartă norodului. Asemenea şi cei doi peşti i-a împărţit la toţi” Marcu 6,41

Are loc o minune de proporţii. Se precizează că în mulţime erau aproximativ 5.000 de bărbaţi. Probabil, puţin peste 10.000 în total. Toţi mănâncă din cinci pâini şi doi peşti. Dumnezeu face un lucru atât de grozav. Ce face Isus după toate astea? „După ce Şi-a luat rămas bun de la norod, S-a dus pe munte ca să Se roage. Când s-a înserat, corabia era în mijlocul mării, iar Isus era singur pe ţărm”. Nu uită să adreseze un „mulţumesc” Celui ce a făcut posibil acest lucru. De asemenea, nu uită motivul pentru care a venit acolo şi caută pacea sufletească tot în rugăciune. Fiecare dintre noi avem victorii în viaţa noastră. Sunt zile în care Dumnezeu face minuni, chiar dacă aparent de proporţii ceva mai reduse. De câte ori fugim imediat dup ce primim aceste daruri la El să-i spunem un mulţumesc. Când avem inima rănită de câte ori mergem la El să ne aflăm pacea?

Decizii importante de luat? De-ar fi cineva să-ţi dea mai multă înţelepciune…!

„În zilele acelea, Isus S-a dus pe munte să Se roage şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu” Luca 6,12

Ok, toate ca toate, dar versetul ăsta nu te poate lăsa indiferent. Dacă aţi trecut pe lângă el şi nu l-aţi observat iată-l că există! Până acum am citit de Isus cum petrece câteva ore în rugăciune. Deci nu erau rugăciuni telegraf de tipul „Dă, Doamne să prind şi jobul ăsta!” Erau timpuri îndelungi de discuţii cu Tatăl. Aţi încercat vreodată asta? Să veniţi la Dumnezeu atât de plini de dorinţă ca Isus şi să staţi să vorbiţi cu El despre tot ce vă frământă? Poate mulţi faceţi frecvent asta. Dar acum, sincer, care a fost cel mai lung timp de rugăciune pe care l-aţi avut vreodată? O oră, două? Isus e minunat. A stat o noapte în rugăciune către Dumnezeu. Nu mai întreb dacă aţi făcut asta. Întreb însă dacă aţi simţit vreodată nevoia de aşa ceva, să staţi o noapte întreagă doar voi şi Dumnezeu, să-i vorbiţi iar şi iar şi iar. Să nu vă mai puteţi opri din a-i spune lucruri. Probabil au fost momente în care aţi petrecut o noapte întreagă cu o persoană dragă. V-aţi bucurat atât de prezenţa acesteia şi v-aţi spus lucruri atât încât nici nu aţi simţit când s-a făcut dimineaţă. Clar, ţineţi mult la o astfel de persoană, dacă aţi avut astfel de momente. Ei, aşa ţinea Isus la Dumnezeu. Nu sunteţi acolo? E ok. Fiţi măcar pe drumul ăsta! Să revenim puţin la circumstanţe. Ce s-a mai întamplat în cazul acesta. A fost ceva şi mai obositor decât în primele două cazuri? Nu, chiar nu a fost nimic înainte. Se spune că acest lucru s-a întâmplat „în ziele acelea”, deci nu sunt deloc date despre ziua precedentă. Sunt, însă, date despre ziua care urmează şi care pare a fi una foarte importantă. O zi a marilor decizii.

„Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi şi a ales dintre ei doisprezece, pe care i-a numit apostoli” Luca 6,13

E ziua în care alege din cercul de ucenici care-L înconjoară pe cei care să-i fie cei mai apropiaţi, cărora să le încredinţeze practic o lucrare măreaţă, vegherea asupra răspândirii veştii bune. Sunt oameni care au schimbat total lumea. Oameni pe care Isus nu i-a ales întâmplător. Oameni pe care nu i-a ales după CV-urile stufoase prezentate. Oameni pe care i-a ales după o noapte întreagă petrecută în rugăciune. Asta spune imens despre Isus. Spune despre câtă importanţă dădea acestui lucru, despre Cel pe care Îl avea mereu alături în asta. Cât de importante sunt pentru tine deciziile pe care le ei? Cât de importante sunt pentru tine deciziile legate de Împărăţia lui Dumnezeu? Cât de mult te rogi înainte de a le lua? Te rogi? Dumnezeu nu vrea să fii singur în asta! Vrea să-ţi fie alături. Cheamă-L!

Efectele beţiei

Alcoolul are un efect la mare căutare. De multe ori face oamenii mult mai alerţi, mai activi, mai dezinhibaţi, mai prietenoşi. Dacă luăm în calcul o persoană timidă, introvertită poţi uşor înţelege de ce de câte ori e înconjurat de oameni cărora vrea să le atragă simpatia preferă să bea ceva. Care e legătura între beţie şi cum poţi fi plăcut lui Dumnezeu? Haideţi să luăm pe rând efectele! După un pahar de alcool o primă reacţie constă în faptul că oamenii tind să fie mai zgomotoşi. Tonul vocii e mai accentuat. Vor mai mult să fie ascultaţi, să fie în centru, să capteze atenţie. Ulterior încep să se simtă mai bine cu ei înşişi, mai strălucitori, încep să se aprecieze cu tot ce sunt şi ulterior să se promoveze aşa. Vorbesc tare şi sunt strălucitori. Un alt efect constă în faptul că, cu toată tăria, cred că sunt mai buni. Relaţiile sunt mai importante, simt că dau mai mult în ele. Simt că au o valoare mai mare. Raportat la ceilalţi oameni beţia în anumite stadii se caracterizează printr-un grad ridicat de acceptare. Priviţi atenţi cât de uşor se acceptă doi oameni ameţiţi nepăsători faţă de toate diferenţele dintre ei. „Hei, frate! A, eşti şefu! Frate, suntem la fel, în cele din urmă. Te iubesc, omule! Îmi place aşa să fim oameni la un pahar. Suntem grozavi amândoi. Eu mai grozav, dar şi tu eşti tare!”. Acesta e unul din tipurile de dialog pe care le poţi surprinde între doi oameni ameţiţi. De obicei reacţia unui om treaz în faţa unor astfel de persoane e ceva de genul „Aoleu, uită-te şi la ăştia!”

„Nu vă îmbătaţi de vin, aceasta este destrăbălare. Dimpotrivă, fiţi plini de Duh” Efeseni 5,18

Ok, ce spune Pavel aici? Să înlocuieşti alcoolul cu Duhul? În esenţă cam aici bate. În loc de a-ţi umple organismul cu alcool pentru a trăi aceste senzaţii caută să fii plin de Duhul Sfântm caută să vezi cum te vede Dumnezeu, cum îi vede pe cei din jur! Să luăm doi creştini care trăiesc sub îndrumarea Duhului! Sunt zgomotoşi legat de ce cred pentru că e lucrul cel mai important, singurul care contează cu adevărat. Toate trec şi în cele din urmă ajungem doar noi şi Dumnezeu. Creştinii ştiu despre dragostea lui Dumnezeu pentru ceilalţi şi nu pot ascunde asta. Duhul îi împinge să vorbească. Cu cât sunt mai plini de Duhul cu atât sunt mai zgomotoşi. Apoi se simt mai strălucitori nu pentru că ei ar fi mai buni decât alţii, dar pentru că descoperă ce preţ au în ochii lui Dumnezeu. Cu cât înţelegi mai bine asta, cu cât înţelegi mai mult cât de important eşti tu pentru Dumnezeu cu atât poţi să te simţi mai strălucitor. Nu eşti o greşeală. Eşti culmea creaţiei Lui, eşti vârful dragostei Lui. Creştinii care se umple de Duhul cred despre ei că sunt mai buni. Poate nu e chiar aşa. Conştientizează cât pot fi de păcătoşi singuri, cât de mult pot răni, dar văd câtă încredere are Dumnezeu în ei că pot fi altfel, văd că moartea lui Isus le-a adus pace cu El. Au un exemplu în Isus. Sunt legat de Cel care are încredere maximă în ei. Am fost zidiţi să umblăm în fapte bune. Aşa spune Biblia. Şi nu pentru că noi am fi grozavi. Pentru asta ne-a creat Tatăl. A pus în noi chipul Său, bunătatea Sa. Creştinii se simt mai buni prin Cel care lucrează prin ei. Apoi, ca şi oamenii beţi, nu se mai opresc la diferenţe, se acceptă. Dialogul anterior în cazul acesta e puţin diferit. „Hei, suntem fraţi, suntem egali în faţa lui Isus! A murit pentru păcatul amândurora! Frate, suntem la fel, în cele din urmă. Te iubesc, omule! Îmi place aşa să fim oameni văzând cine suntem de fapt. Suntem grozavi amândoi. Vreau să cred că eşti mai grozav decât mine” Reacţia celo din jur e poate similară. „Aoleu, uită-te şi la ăştia!” Dar ştiţi ce e minunat? Cei din jur sunt atraşi de asta. Vor să facă parte din grupurile astea. Vor toate lucrurile pe care un creştin le are, pe care un om beat şi le imaginează, pe care el le crează pentru câteva clipe. Un om beat dimineaţa îşi va aminti de toate lipsurile lui, de toate diferenţele, de toate slăbiciunile şi se va lăsa copleşit. Nu şi un creştin.

Şobolanii

E vară. Pe malul lacului Balaton, în pragul unei terase un grup de tineri negociază dur. Ţopăie agitaţi. Sunt plecaţi de acasă de ceva timp. Vor ca vara asta să fie una nebunească despre care să poată povesti iar şi iar la următoarele chefuri, să adauge fiecare dintre ei detalii pe care toţi ceilalţi le-au uitat. Vor să fie eroi. Să transforme dezmăţul în stil de viaţă. Măcar pentru o vară. Patronul terasei le propune un job de vis. Pot lucra la bucătărie, pe terasă, pentru fiecare dintre ei se găseşte câte ceva. Patronului îi convine de minune. Îi plăteşte puţin. Nu de bani sunt ei motivaţi. Tocmai s-a ales cu nişte angajaţi mulţumiţi să doarmă în magazia şubredă din spate, să mănânce câte ceva la restaurant şi să ia pentru munca lor doar cât să le ajungă de o beţie studenţească. E dimineaţă. Unul dintre tineri se întoarce în magazie. A băut extraordinar de mult. O fi întrecut vreun record. E întuneric. Nu-i mai pasă unde o să doarmă. Aproximează că a ajuns în mijlocul camerei şi se trânteşte jos. Nu e chiar atât de dură podeaua asta cum ar fi părut. Ba, la cât a băut, e chiar confortabilă. Deodată simte o muşcătură de picior. Sau asta bănuieşte. Din cauza beţiei o fi exagerând. Oricum capul e atât de greu încât varianta cea mai dificilă în acest moment ar fi să se ridice şi să vadă despre ce e vorba. Urmează o altă muşcătură. Parcă încă una. Încep să devină agasante. Se forţează să se ridice, găseşte după eforturi uriaşe întrerupătorul. Aprinde becul. În jur zeci de şobolani. Ei muşcaseră. Se sperie puţin, dar nu suficient pentru a-i dispărea durerea de cap şi senzaţia că ar vrea să doarmă întruna. Şobolanii sunt speriaţi de lumină. Se ascund fiecare pe unde pot. Genial. Sunt şobolani, dar a găsit şi soluţia de a le veni de hac. Lasă lumina aprinsă şi se trânteşte iar în mijlocul podelei. A doua zi e întreg. Două trei cicatrici de la muşcăturile pe întuneric. Nimic în plus. Cei din bar fac haz de el când le povesteşte. „E o magazie cu alimente. La ce te aşteptai? Fireşte că ştim de şobolani. Unora chiar le-am dat şi nume.”

La fel ca aceşti şobolani acţionează şi păcatele. Cât timp ne furişăm cu ele, ne ascundem pe după colţuri, închidem orice lumină ca alţii să nu ne vadă suntem muşcaţi de ele. Putem fi mâncaţi cu totul. Dar atunci când aducem lumină în mijlocul lor fug cu tot cu povara pe care ne-o puneau pe umeri. Isus e lumina. În acelaşi timp putem să le aducem şi pe ele la lumină, iar puterea lor dispare. Nu mai au acelaşi efect asupra noastră. Nu mai muşcă. Caută să se furişeze aşteptând să lăsăm iar întunericul peste ele, să ne prefacem că nu există.

„Odinioară eraţi întuneric; dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii. Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr. Cercetaţi ce este plăcut înaintea Domnului şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai degrabă osândiţi-le. Căci e ruşine numai să spunem ce fac ei în ascuns. Dar toate aceste lucruri, când sunt osândite de lumină, sunt date la iveală; pentru că ceea ce scoate totul la iveală este lumina. De aceea zice: “Deşteaptă-te tu care dormi, scoală-te din morţi, şi Hristos te va lumina” Efeseni 5,8-14

Fără poduri spre eşec

Consideraţi-vă morţi faţă de păcat! De multe ori alegem păcatul pentru că pur şi simplu avem şi opţiunea asta. Suntem atât de vii, gata să ne dedicăm acestei variante. Ai putea spune un adevăr care te-ar coborî în ochii altora, dar ai şi opţiunea de a minţi. Eşti mort faţă de opţiunea asta? Uite că nu. Eşti destul de viu gata să o îmbrăţişezi. Evident, până treci podul. Dar dacă nu ar exista varianta asta? Dacă aţi exlude-o categoric? Nu, nici nu are rost să vorbesc despre varianta de a minţi. Fie ce-o fi spun adevărul. La asta ne îndeamnă Biblia.

„Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii, din morţi cum eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii. Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har. Ce urmează de aici? Să păcătuim pentru că nu mai suntem sub Lege, ci sub har? Nicidecum. Nu ştiţi că, dacă vă daţi robi cuiva, ca să-l ascultaţi, sunteţi robii aceluia de care ascultaţi, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?” Romani 6,11-16

Iată o poveste istorică ce poate ilustra mai bine despre ce vorbeşte aici Pavel! Hernando Cortez  a acostat în Yucatan, Mexico, în 1519 dorind să pună mâna pe comorile minunate ale aztecilor. A venit aici cu 500 de soldaţi cărora li s-au adăugat alţi 100 de navigatori împărţiţi toţi pe 11 nave de război. Erau un grup mic de oameni decişi să facă faţă unui imperiu puternic care stăpânea acel teritoriu de 600 de ani. Greu de crezut într-o victorie. Nu a fost şi cazul lui Cortez care a ales modul cel mai eficient de a-şi motiva oamenii. El le-a anulat oamenilor săi opţiunea unui eşec luând decizia ca înainte de a se arunca în luptă să ardă toate navele cu care veniseră până acolo. „Dacă va fi să ne întoarcem acasă ne vom întoarce în navele lor, nu în ale noastre!” Situaţia a devenit brusc una de tipul câştigi sau mori. Nici o opţiune de mijloc. Dedicarea oamenilor săi în luptă a fost mult şi peste ce îşi imaginase până şi el iniţial. Au învins, au luat comorile şi au consemnat o victorie pe care nimeni nu a putut-o gusta timp de 600 de ani. Neavând opţiunea de a se mai întoarce înapoi în cazul unor momente dificile în luptă ci doar pe accea de a câştiga soldaţii au dat totul. Imaginaţi-vă cum e să luptaţi împotriva unui om cu o astfel de motivaţie! Dacă ştim că undeva în spatele nostru sunt nave care ne aşteaptă indiferent cum ne descurcăm noi pe câmpul de luptă vom ajunge să dăm puţin din noi. E instinctul nostru să mergem spre acele nave, să îndrăznim puţin. În lupta cu păcatul trebuie să fim la fel! Să nu avem opţiunea de a fugi spre el. Fără poduri, fără portiţe de scăpare. Să fim morţi faţă de păcat!