Imaginează-ţi că ai fost unul dintre ei!

fragment din Thomas A. Jones, „No one like Him”

Imaginează-ţi că ai fost unul dintre ei! Tocmai ţi-ai petrecut trei ani din viaţă alături de cineva. Nu ai mai cunoscut pe nimeni aşa ca El. Niciodată nu te-ai mai simţit atât de iubit şi de apreciat de cineva aşa cum te-ai simţit cât timp ai stat lângă El. Şi ,cu toate astea, sunt lucruri pe care El le-a spus şi pe care încă nu le înţelegi.

Au fost perioade în care erai atât de sigur că El e Mesia cel promis, dar după au fost diverse situaţii în care El făcea lucruri pur şi simplu nebuneşti. Nu a fost niciodată interesat să-i adune pe evrei şi împreună să îndepărteze stăpânirea romană. Au fost mai degrabă preocupat să dea în vileag lucruri legate de modul de viaţă al evreilor. Aşa e că totul era cu totul altfel decât te-ai fi aşteptat?

Spre sfârşit evenimentele au început să se deruleze cu iuţeală, iar emoţiile tale erau purtate în toate direcţiile ca într-un carusel. A început prin nişte discuţii halucinante despre suferinţă şi despre moarte. Şi cu toate acestea, după ce El a vorbit despre lucrurile astea, a fost întâmpinat ca un rege asigurându-I-se o recepţie plină de veselie atunci când a intrat călare în Ierusalim. Dar, în perioada aceea atmosfera a devenit din ce în ce mai sumbră. Conflictele Sale cu liderii religioşi ai vremii s-au intensificat. Masa de Paşte pe care tocmai ai mâncat-o cu El în urmă cu câteva zile a fost una dintre cele mai ciudate experienţe ale tale. El părea să aibă toate lucrurile sub control, dar tu şi amicii tăi apostoli nu puteaţi înţelege nimic din acele lucruri ciudate pe care vi le spusese. Îndreptându-vă spre un loc în care să vă petreceţi noaptea v-a spus că veţi cădea şi Petru, cel care părea liderul grupului vostru mic, va nega că-L cunoaşte de trei ori, înainte ca acea noapte să ia sfârşit. Apăsaţi de confuzie, cei trei care-i erau cei mai apropiaţi au tot adormit de câteva ori la locul în care mersese pentru rugăciune.

Şi deodată, au apărut soldaţi cu arme. El fusese ridicat. Tu şi toţi ceilalţi eraţi buimăciţi. Aţi fugit. V-aţi ascuns. Încercaţi să gândiţi, să înţelegeţi. Aţi încercat să vă rugaţi. Probabil aţi şi plâns. Vă veneau din când în când veşti care vă informau că a fost judecat şi condamnat la moarte. Cum de a fost posibil ca toate aceste lcururi să se întâmple? Ce a făcut El în definitiv care să fi fost atât de rău? Probabil ai şi apucat să asculţi ţipetele mulţimii în timp ce El îşi căra lemnul crucii către locul de execuţie. Eraţi prea înspăimântaţi ca să vă aventuraţi şi să faceţi ceva. Auziserăţi că femeile au rămas alături de El şi că Ioan tocmai se întorsese. O combinaţie de frică, nesiguranţă şi umilinţă parcă te-au paralizat. Ce însemnau toate lucrurile astea? Cum de s-a ajuns la asta? Ce ne rămâne nouă de făcut acum?

Ziua următoare a venit. Era Sabatul. În mod normal, ai fi fost cu Isus la serviciul din sinagogă, dar acum tu şi ceilalţi nici măcar nu îndrăzneaţi să ieşiţi din casă. A fost cea mai lungă zi de Sabat din viaţa voastră. La apusul oarelui Sabatul a luat sfârşit. Ai adormit atât de tensionat în acea noapte. Ţi-ai început ziua dimineaţă alături de ceilalţi într-o tăcere de speriat. Nimeni nu părea să ştie ce să spună, ce să facă. S-a spus că nişte femei au găsit mormântul din care trupul lui Isus fusese luat. Aveai un sentiment vag că trebuie să faci ceva, dar erai atât de înmărmurit că nu puteai acţiona.

Deodată, liniştea a fost spartă de vocile entuziaste ale Mariei Magdalena, ale Ioanei, Mariei, mama lui Iacov şi a celorlalte cu ele. Puteai prinde doar frânturi din ce spuneau. „Piatra a fost mişcată”. „Corpul a dispărut”. „Doi oameni”. „Haine strălucitoare”. „Nu e aici”. „A înviat a treia zi”. Tu şi ceilalţi cu care eşti sunteţi prea inteligenţi pentru a le crede pe aceste femei naive. Tot ce aţi auzit aţi respins ca fiind un nonsens. Dar, adevărul era, că în ciuda concluziei voastre, curiozitatea fiecăruia a fost aţâţată. Petru şi Ioan au luat decizia de a merge într-i vizită la mormânt pentru a lămuri lucrurile. Pentru că habat n-aveai ce să faci în continuare cu viaţa ta, ai fost de acord să fugi şi să rătăceşti printr-un sta, Emaus cu un altul din grupul amicilor tăi. Înainte ca acea zi să se încheie viaţa ta s-a schimbat pentru totdeauna.

Mărturia „nedemnă de încredere” a femeilor s-a dovedit a fi un adevăr. A înviat. Prietenul vostru Toma lipsise în momntul în care El vi se arătase, dar în momentul în care i-a văzut rănile lăsate de cuie, a crezut. Lucrul ăsta nu l-a ajutat doar pe Toma ci şi pe voi. Voi eraţi cei care L-au văzut pentru prima dată, dar aveaţi nevoie de mai mult şi mai mult şi, din fericire, L-aţi văzut iar şi iar. Iată care era lucrul cu adevărat uimitor: în ciuda tuturor eşecurilor voastre şi confuziei voastre şi a trădării voastre El încă vă zâmbea şi vă povestea despre cum veţi fi folosiţi în Împărăţia Lui. Iar voi credeaţi în El.

 

 

Cele mai valoroase diamante din lume

O poveste persană veche vorbeşte despre un fermier înstărit numit Al Hafed care deţinea o fermă mare cu livezi, câmpuri de cereale şi grădini. Nu era doar un om înstărit, dar era în acelaşi tip fericit şi mulţumit.Fericirea şi mulţumirea sa au luat sfârşit când acesta a fost vizitat într-o zi de un preot budist. Preotul i-a spus cum credea el că a fost făcută lumea. I-a spus că în procesul creaţiei, în timp ce pământul lua formă printre flăcări au luat naştere munţii, dealurile, văile. Toate s-au format prin răcirea masei interne a pământului. Când această masă s-a răcit mai repede, a continuat preotul, s-a format granitul, când  s-a răcit cu o viteză mai mică s-a format argintul, şi mai puţin rapid a apărut aurul, iar după aur a fost făcut diamantul. Preotul bătrân a spus: „Un diamant este un strop de lumină congelat”, ceea ce de altfel e corect deoarece diamantul este carbon pur care, în esenţă depozitează lumina. El i-a mai spus lui Al Hafed că „dacă ar avea o mână plină de diamante ar fi putut achiziţiona o ţară întreagă, iar cu o mină de diamante şi-ar fi putut pune copiiipe tronuri ca urmare a influenţei averei sale”. Al Hafed auzise de toate despre diamante şi despre cât de mult valorează ele, şi a plecat în acea noapte în pat simţindu-se sărac, nu că ar fi pierdut ceva, ci pentru că acum devenise nemulţumit de lucrurile pe care le avea şi se vedea ca fiind foarte sărac. Şi-a spus: „Îmi doresc o mină de diamante!” Aşa că a stat întins toată noaptea în pat, treaz, iar dimineaţa devreme l-a întrebat pe preot cum poate găsi aceste preţioase diamante. „Păi”, a spus preotul „dacă vei găsi un râu care curge pe deasupra unor nisipuri albe printre munţi înalţi, în acele nisipuri mereu vei vedea diamante”. Al Hafed a întrebat. „Chiar crezi că există un astfel de râu?” „O mulţime de astfel de râuri, o mulţime”, a răspuns preotul, „tot ce trebuie să faci e să mergi şi să le găseşti, apoi le vei avea”. Al Hafed a spus: „Voi merge”. Aşadar şi-a vândut ferma sa prosperă, a luat toţi banii obţinuţi, a lăsat familia în grija unui vecin şi a plecat să caute diamante. Prima dată a mers în Palestina, apoi a călătorit până în Europa, iar în cele din urmă când banii au fost epuizaţi, era în zdrenţe, mizerie şi sărăcie. Într-un golf din Barcelona s-a sinucis aruncându-se în mare. Într-o zi succesorul lui Al Hafed, cel căruia acesta îi vânduse ferma şi-a condus cămilele în grădină pentru a le adăpa. Cum una dintre cămile şi-a aplecat botul să bea din apa limpede a zărit o scânteie puternică din nisipul de pe baza izvorului. Aplecându-se a ridicat de acolo o piatră neagră luminată puternic care emitea toate culorile curcubeului. A dus această minunăţie în casă şi a uitat de ea. Câteva zile după aceasta acelaşi preot budist care îi spusese lui Al Hafed cum s-au format diamantele a venit în vizită la succesorul acestuia. Când a zrit lumina provenită de la piatră a sărit şi a exclamat: „Iată un diamant, iată un diamant! S-a întors Al Hafed?” „Nu, nu”, a răspuns succesorul, „Al Hafed nu s-a întors, iar acesta nu e un diamant, nu e decât o piatră, am găsit-o acolo în grădină!” „Dar eu recunosc un diamant atunci când îl văd”, a spus preotul „acesta e un diamant”. Apoi împreună s-au repezit în grădină, au săpat cu degetele în nisipul alb şi au mai găsit şi alte diamante mult mai valoroase decât primul şi astfel au fost descoperite minele Golconda, cele mai celebre mine de diamante din întreaga istorie a umanităţii. Diamantul Kohinoor din coroana regală britanică şi cel mai mare diamant din lume folosit la crearea coroanei ruseşti, provin din această mină. Bietul Al Hafed şi-a pierdut viaţa în ţări străine căutând pietre preţioase când pe terenurile fermei pe care a părăsit-o erau cele mai preţioase pietre pe care inima sa şi le-ar fi putut dori.

„Să nu fiţi iubitori de bani. Mulţumiţi-vă cu ce aveţi, căci El însusi a zis: “Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi” Evrei 13,5

Peştera

Un copilaş bălai se plimba pe coasta muntelui, la câteva minute de casă. Nu se depărtase de casă niciodată. Prima expediţie fu încununată de succes. Undeva, săpată în munte găsise o peşteră. Mai degrabă, după priceperea lui, o gaură făcută în piatră care îi stârnise la maximum curiozitatea. Se aplecă speriat spre ea. Înăuntru un întuneric terifiant. Strigă. „Aloooooo!” Din peşteră se întorcea ecoul. „Aloooo!” Băiatul înmărmurise de mirare. E cineva înăuntru. Mai vorbea cineva cu excepţia lui. Primul gând care îi veni în minte fu că probabil un alt băiat speriat, ca el, a îndrăznit mai mult şi a fost înghiţit de întuneric. „Cine eşti tuuuu?”. „Cine eşti tuuuuu?”, răspunse vocea din peşteră. E clar, e un băiat, un băiat care vrea să stabilească o relaţie cu el. „Răspundeee-mi!” „Răspundeee-mi!” Se pare că e un alt copil, dar cu sigurnaţă un copil destul de enervant. „Te voi prindeeee!” „Te voi prindeeeee!” Ca să vezi, ce tupeu! „Te urăăăsc!” „Te urăăăsc!” Ei, până aici ţi-a fost! Asta întrece orice limită, îşi spuse copilul în gând, speriat ca puştiul cel impertinent din peşteră să nu riposteze cumva. Merse încins, nervos, acasă, la mama sa. „Mami, am găsit o peşteră! Înăuntru e cu siguranţă un băiat. Mami, dar e un băiat atât de nepoliticos şi rău”. Şi povesti de-a fir în păr păţania. Mama zâmbi. Ciudat. „Hai să mergem înapoi! Să încercăm ceva! Să-i spunem ceva drăguţ acestui băiat să vedem cum va reacţiona!” Nu se gândise la asta, dar mama lui se pricepe de minune la a crea soluţii pentru problemele sale, aşadar trebuie să ştie ea ceva şi în acest caz. Merse vesel de data aceasta, încântat că mâna mamei îi dădea atât de mult curaj. „Aloooo!” „Aloooo!”, răspunse în acelaşi stil ironic băiatul din peşteră. „Vreau să fiu prietenul tăăău!” „Vreau să fiu prietenul tăăău!” „Te iubeeesc!” „Te iubeeesc!”

O zi de muncă

Într-o zi Moartea a ieşit cu lucrul prin oraş. Un om o zăreşte la colţ şi o opreşte. „Ce faci tu pe aici?” „Ei, am venit şi eu cu ceva treabă. Trebuie să iau vreo zece mii de oameni”. Omul aleargă înnebunit prin tot oraşul. Îi avertizează pe toţi pe cei pe care îi întâlneşte. Ajunge la cât mai mulţi. „Vine Moarteaaaaa!!!” La sfârşitul zilei bietul om era frânt de oboseală şi trist. Întâmplător se întâlneşte iar cu moartea satisfăcută după o zi de muncă. „Hei, nu e drept! Mi-ai spus că eşti în oraş ca să omori 10.000 de oameni. Veştile circulă repede. Iată, au murit aproape 60.000 de oameni. Ai ucis de şase ori mai mulţi”. „Nu, nu. Eu am făcut cum am zis. Am venit şi am luat doar 10.000 de oameni. Restul au murit din cauza îngrijorării”

Ce a ucis copacul?

Undeva, în Colorado, existase un arbore enorm, Acum nu mai pot fi zărite acolo decât nişte cioturi care amintesc despre povestea acestui copac. Oamenii de ştiinţă stabiliseră că acel pom a trăit peste 400 de ani. S-au făcut o serie de studii legate de aceasta. S-a descoperit că, în această perioadă lungă de timp, trecuse prin nenumărate furtuni şi că fusese lovit puternic de trăznete de 14 ori. A supravieţuit. După un timp, însă, o sumedenie de gângăniiau atacat copacul şi au reuşit să-l pună la pământ. Acest arbore enorm a supravieţuit furtunilor, trăznetelor, dar nu a putut face faţă unor insecte.

Şi noi putem trece prin multe probleme. Nu ştiu câte probleme aţi avut, aveţi sau veţi avea. Ştiu că le veţi supravieţui, celor mai multor dintre ele. Dar dincolo de aceste probleme mari care vă vor zdruncina sunt şi alte elemente mai mici, îngrijotătile pentru lucruri mărunte. Acestea ne vor pune la pământ. E cineva care poate spune că nu se îngrijorează? Cu toţii apelă, la o expresie magică: „dar dacă…”(copiii mei ar păţi asta, mi s-ar întâmpla asta, aş pierde locul de muncă, mi s-ar fura maşina, aş spune ceva nepotriviti…). Statistic 40% dintre lucrurile pentru care ne îngrijorăm că s-ar putea întâmpla în viitor afectându-ne serios nu se întâmplă niciodată. 30% dintre lucrurile care ne macină, care ne fac să ne îngrijorăm cu toată fiinţa noastră sunt elemente care au legătură cu ceva ce am făcut în trecut şi oricum nu mai suntem capabili să schimbăm ceva. 12% dintre îngrijorări au ca temă majoră cum credem noi că ne reflectăm în ochii celorlalţi. 10% din îngrijorările noastre sunt strâns legate de sănătate şi de evoluţia acesteia. Doar 8% dintre îngrijorări au o bază reală. Mai puţin de o îngrijorare din zece e justificată. Restul sunt doar gângănii care ne pun la pământ. Lucruri mărunte.

Avocatul

Când eram un copilaş de doar doi ani mama mea a murit. Când am ajuns la vârsta de patru ani tata a murit. A trebuit să trăiesc astăzi într-un loc, mâine în altul. Eram un păcătos. Urma să împlinesc 14 ani în luna martie a anului viitor. Dar, momentul de care vă povestesc era undeva în perioada Crăciunului. Am fost prins în timpul uneia dintre faptele mele păcătoase, arestat şi ulterior adus în faţa unui tribunal.

Nu am plâns atunci. Plânsesem până în acel moment atât de mult încât cred că mi se uscaseră lacrimile. Am încercat să mă uit la judecător. M-am simţit atât de vinovat! Nu aveam nici un prieten şi eram jalnic, un nenorocit. Curtea de judecată era plină de oameni. Se uitau când la mine, când la judecător. Feţele lor păreau a spune „Judecătorule, dă-i pedeapsa maximă şi astfel apără-ne de necazuri pe viitor!” Mă simţeam ca şi cum cerul căzuse peste mine.

După o scurtă perioadă de timp, un funcţionar din cadrul tribunalului s-a ridicat în picioare şi a spus: „Şedinţa de judecată a început”.

Judecătorul a spus către un avocat „Te numesc pe tine pentru a prelua cazul acestui băiat!” Acesta s-a îndreptat spre mulţime, a împins deoparte un poliţist şi m-a luat într-o cameră separată. Credeam că mă va duce la execuţie, dar ulterior, sub pleoapele ochilor săi am zărit lacrimi. S-a aşezat şi m-a cuprins peste umeri. A fost momentul celei mai gingaşe atingeri pe care am simţit-o vreodată şi m-a făcut să mă apropii de el.

„Micul meu prieten, eşti vinovat?”, m-a întrebat. Nu aş fi putut să-l mint nici dacă aş fi ştiut că prin asta pot salva lumea. M-a atins uşor.

I-am spus, „Da, domnule, sunt vinovat de lucrul de care sunt acuzat şi chiar de mult mai multe decât se ştie aici despre mine”. Aveam nevoie să eliberez presiunea din piept. Când mă uitam la el nu puteam minţi. Tocmai îmi găsisem un prieten. Încă îi mai simt şi acum mâna. O, fusese o atingere minunată oferită unui copil orfan.

A spus, „Crezi că ar fi mai bine să pledezi vinovat şi să te laşi la mila curţii de judecată?” Nu-mi dădeam seama ce înseamnă asta, dar mă gândeam că dacă el va fi cel care mă va lăsa la mila curţii va fi totul în regulă.

I-am spus „Vă rog, domnule, aruncaţi-mă la mila curţii!” Şi-a pus mâna pe capul meu, iar eu mi-am scos degetele murdare şi am apucat cu ele haina sa. Aveam în mine sentimentul că dacă aş putea atârna de haina sa ar putea să mă scoată la suprafaţă.

A venit în faţa judecătorului şi a spus „Dacă îmi permiteţi, onorată instanţă, a fost un privilegiu din partea mea să pledez în faţa acestei curţi pe parcursul multor ani. Am observat că atunci când poate fi asigurată dreptatea în cele din urmă şi astfel societatea poate fi protejată, a stat în obiceiul dumneavoastră onorată instanţă să arătaţi milă faţă de cei pe care i-am reprezentat. Acum stau aici cu acest copil orfan tremurând, fără tată sau mamă, casă sau vreun prieten pentru a implora să primesc mila dumneavoastră, onorate judecător. Inima sa e zdrobită. Tocmai şi-a mărturisit păcatul. Pledează pentru iertare.”

Am apucat şi mai strâns haina. Credeam că tocmai auzisem un discurs grozav, dar aceasta era doar introducerea. A vorbit până când tăcerea a pecetluit orice gură din încăpere. A vorbit până când cea mai frmoasă limbă pe care o auzisem vorbită a umplut fiecare colţ din acea sală. A vorbit până când bătrânul a început să plângă. A vorbit până când poliţistul a început să-şi şteargă lacrimile de pe obraji. A spus „Dacă vei arăta milă pentru acest copil orfan, promit onorate judecător că voi avea grijă de educaţia sa şi de creşterea sa şi că voi oferi ulterior societăţii un cetăţean util şi productiv. Vreau să-l adopt pe acest copil şi să fie al meu”. A vorbit până când inima mea aproape a ars definitiv în interiorul meu de dragoste şi admiraţie pentru prietenul meu. Dacă aş fi putut să-mi pun mâinile zdrenţuroase în jurul gâtului său şi să-l pup doar odată, iar dacă ulterior pentru acest gest m-ar fi luat şi m-ar fi spânzurat aş fi murit cum nu se poate de bucuros.

Apoi cel mai mare şoc din toate care ar fi fost posibil a venit. A vorbit iar judecătorului şi i-a spus „ Tată” (M-a lovit ca un trăznet din senin. Judecătorul îşi numise propriul fiu pentru a pleda pentru mine. Sigur va avea milă de mine). „Tată”, a continuat el, „intensitatea dragostei mele pentru clientul meu vine din faptul că el e fratele meu.” (Nu prea mă pricepeam eu la matematică, dar am putut vedea clar dintr-o dată că dacă judecătorul de la tribunal era tatăl avocatului meu, iar reprezentantul meu era fratele meu, în acest caz judecătorul era şi tatăl meu. Am scos un ţipăt…Am ţopăit). Atunci judecătorul s-a ridicat şi a spus „Bucură-te pentru că cel ce era pierdut a fost găsit şi cel ce era mort este în viaţă!”

adaug aici un link catre un filmulet dragut din aceeasi categorie. Merita vazut.

http://www.youtube.com/watch?v=JXIMhjAEeEg

Pictura

E povestea unui tată şi a unui fiu. Erau foarte apropiaţi unul de celălalt. Îi unea în mod deosebit o pasiune: colectarea unor opere artistice de o frumuseţe deosebită. Mare parte dintre tablourile pe care le deţineau erau semnate de nume celebre din lumea picturii şi erau, evident foarte valoroase. Tatăl avea multe satisfacţii legate de fiul său care în timp devenise un celebru colecţionar de artă fiind atât un critic respectat cât şi un om de afaceri respectabil. Tatăl era foarte mândru de fiu. Multe dintre capadoperele universale deveniseră parte a colecţiei concepute de fiu. În iarnă a început războiul. Băiatul s-a înrolat. După câteva săptămâni tatăl a primit o telegramă. Fiul său fusese declarat pierdut în cadrul unei misiuni. Tatăl se temea. Se temea că nu-l va mai vedea niciodată. După un timp temerile i s-au adeverit. Tânărul murise în timp ce se străduia să salveze viaţa unui camarad cărându-l spre un punct medical. Tatăl a rămas singur. De Crăciun era foarte mâhnit. Bucuria sărbătorii visate de fiul său se spulberase. În dimineaţa de Crăciun cineva a bătut la uşă. Bătrânul trist mergea printre capodoperele de pe pereţi care-i aminteau de fiul său. La uşă era un soldat acoperit de un pachet mare. S-a recomandat ca fiind un prieten al fiului. El fusese cel salvat în momentul în care fiul murise. Au stat amândoi şi au povestit. Au povestit despre cât de mult fiul povestea despre tată în tranşee, despre cât de pasionat putea fi de artă. Soldatul spusese că şi el era artist şi i-a înmânat tatălui pachetul. Tatăl l-a desfăcut. Era un portret al fiului. Copleşit de emoţie i-a mulţumit soldatuli. I-a promis că va pune tabloul deasupra şemineului. Pentru asta a trebuit să îndepărteze nişte oprere valoroase. În timp tatăl a aflat mai multe despre perioada petrecută de fiu pe front. Salvase mai multe vieţi. Tatăl colecta toate aceste imagini şi recompunea acea perioadă. Şi zi de zi tabloul primit parcă devenea şi mai valoros. În primăvara următoare, trist bătrânul muri. Lumea artei era în fierbere. Potrivit dorinţei acestuia s-a realizat o licitaţie în care urma să fie stabilită soarta capodoperelor din colecţie. Într-o altă zi de Crăciun această licitaţie avu loc. Colecţionarii ştiau ce lăsase în urma sa bătrânul. Ştiau că una dintre cele mai grozave colecţii era scoasă pe piaţă. La licitaţie au venit colecţionari din toată lumea. Licitaţia a început însă cu un tablou care nu era în catalog, portretul fiului. Sala era cuprinsă de tăcere. Licitaţia a început de la 100 de dolari. Minute în şir nimeni nu a făcut nici o ofertă. Din spate cineva a luat cuvântul. „Cui îi pasă de acest tablou? E un amărât de portret al fiului colecţionarului. Să trecem mai departe!” Dar cel care conducea licitaţia a insistat că acest tablou trebuie vândut. În final, un prieten vechi al bătrânului colecţionar a murmurat: „Pot lua eu acest tablou, dar nu am decât zece dolari”. S-a întrebat în sală dacă mai ofertează cineva. Nici un semn. Tabloul fusese vândut. Din sală s-a răsuflat uşurat. „Acum putem în sfârşit să licităm pentru lucrurile cu adevărat valoroase din casa bătrânului!” Cel ce conducea licitaţia a venit în faţa sălii şi a spus sobru: „Licitaţia s-a încheiat. Nimic nu mai e de vânzare”. Sala a început să freamăte „Doar nu am venit cu toţii până aici doar pentru acest tablou. Unde sunt acele lucrări cu adevărat valoroase?”. Acesta le-a spus: „Sunt ale acestuia. Potrivit dorinţei bătrânului cel ce cumpără portretul fiului primeşte în dar toate celelalte tablouri”.

De multe ori suntem ca mulţimea de colecţionari din sală. Stăm şi tot întrebăm: „Păi unde e adevărata comoară? Cui îi pasă de religie? E o tâmpenie pentru săraci, pentru oameni în nevoi. Să trecem repede la lucrări cu adevărat valoroase”. Doar că se întâmplă în aşa fel încât cei din sală ajung să nu primească nimic la sfârşit.

Care este valoarea ta?

Un scaun urât, învechit stătea în vârful unui morman de gunoi aşteptând venirea camionului celor care se ocupau de curăţenia oraşului. Cei care treceau pe alături şi vedeau scaunul îşi spuneau în inima lor: „Nu îi învinovăţesc pe acei oameni care au aruncat acest scaun hidos. De fapt, mai degrabă mă întreb de ce le-a luat atât de mult să facă acest lucru!”.

În orice caz, o persoană a avut o reacţie total contrară atunci când a trecut prin zonă şi a zărit acest scaun. Imediat şi-a parcat dubiţa pe colţ, a sărit din maşină şi a înhăţat scaunul, l-a aşezat în spate şi a demarat. Când acest negustor de antichităţi a adus scaunul acasă a început să înlăture numărul mare de straturi de vopsea mizerabilă până când a ajuns la bază putând fi vizibil doar lemnul original din care scaunul era creat. Odată restaurat acest scaun a devenit un obiect atât frumos, dar şi valoros. În ochii unui necunoscător, scaunul nu era decât un gunoi, dar pentru ochiul priceput al negustorului de antichităţi, acesta era un obiect care merita tot respectul. Grosimea straturilor de vopsea urâtă nu au îndepărtat natura frumoasă originală a scaunului care stătea ascunsă dedesubt.

Salvatorul de hoţi

Într-una din zilele de început ale Americii, un eveniment foarte dureros a avut loc în cadrul unei camere dintr-o şcoală. Având un temei foarte consistent pentru faptele lui, unul dintre elevi fura de la ceilalţi copii mâncarea pe care aceştia o aduceau pentru masa de prânz. Făcea acest lucru dimineaţa venind şi luând pacheţelele depozitate în vestiare de ceilalţi elevi. În cele din urmă, ceilalţi elevi au ajuns să fie atât de deranjaţi de acest lucru încât au cerut să aibă o întâlnire cu profesorul în care să discute această problemă presantă a pacheţelelor şterpelite. După o serie de discuţii aprinse, toţi elevii au stabilit că pedeapsa pentru hoţ, în cazul în care acesta va fi prins, să fie reprezentată de douăzeci de lovituri administrate de profesor cu „placa educaţiei”(o lopăţică de lemn cu mici găuri săpate de-a lungul ei)!

Câteva săptămâni mai târziu, profesorul a revenit în clădirea şcolii pentru a-şi lua pulovărul în pauza de după prima oră. Auzind un sunet uşor în interior, a intrat tăcut în clădire şi a mers direct către vestiare. Acolo l-a găsit pe hoţ, micuţul Johnny, luând mâncare din cutia cu sandwich-uri pentru masa de prânz a unui coleg. Acest copil firav era unul dintre cei mai mici copii din întreaga şcoală, având în jur de şapte anişori. Având în vedere că acesta începuse deja să plângă profesorul a început să-l ia la întrebări în legătură cu faptele sale.

Acesta a relatat printre suspine o poveste foarte tristă. Tatăl său tocmai murise cu nouă luni mai înainte, lăsând în urma sa o mamă văduvă şi alţi cinci copilaşi dintre care Johnny era cel mai în vârstă. A povestit despre cât erau de nevoiaşi şi ce cantitate mică de mâncare îşi permiteau să le ofere frăţiorilor săi mai mici. Spusese că el era lihnit de foame, iar după ce profesorul îl privi mai atent a realizat că nu minţea. Dar băiatul rămânea în continuare tot un hoţ şi ar fi trebuit adus în faţa celorlalţi elevi pentru a-şi primi pedeapsa stabilită pentru fapta sa.

Johnny plângea şi tremura în timp ce profesorul povestea cum a reuşit să descopere hoţul. În timp ce acesta se pregătea să-i administreze pedeapsa, un elev din spatele clasei a luat cuvântul. S-a descoperit că acest elev, Bob, era cel mai în vârstă elev din întreaga şcoală având 16 ani. S-a întâmplat ca tocmai prânzul lui să fi fost cel furat în acea zi. „Domnule profesor”, a spus acesta, „realizez că noi toţi am fost aici de acord să administrăm douăzeci de lovituri puternice cu lopăţica dumneavoastră. Dar, când am stabilit pedeapsa, am spus şi cine ar trebui să fie cel care să ia aceste lovituri?”

Profesorul i-a răspuns, „Ei bine, nu am făcut tocmai şi acest lucru, dar bănuiesc că fiecare dintre noi a presupus că hoţul va fi cel asupra căruia va fi administrată această pedeapsă”.

Elevul mai în vârstă a replicat, „Odată ce nu am stabilit cu exactitate cine va fi cel care va fi bătut ca vină pentu hoţie, aş dori să stau eu în locul micuţului Johnny şi să încasez aceste lovituri”. Cu un nod imens în gât, profesorul a încuviinţat şi a făcut un semn uşor băiatului să vină în faţă. Aşa cum era obiceiul, băiatul şi-a pus mâinile pe biroul profesorului şi s-a aplecat în faţa clasei. Atunci profesorul a început să-l lovească cât de tare a putut de douăzeci de ori.

După ce totul a luat sfârşit, profesorul plângea, elevii plângau de asemenea, iar micuţul Johhny era cel care plângea cel mai mult. Nici unul din cei care au luat parte la acest moment nu au uitat vreodată ce s-a întâmplat în acea zi. Johnny nu a mai furat niciodată, iar cel mai bun prieten al său din acel moment a devenit Bob, cel care a ales să ia pedeapsa care îi era datorată micuţului. Relaţia dintre cei doi a fost atât de puternică încât tot restul vieţii lor au fost ca nişte fraţi.

Rugăciuni periculoase

Tatăl nostru care eşti în ceruri…

DA? (se aude o voce de undeva din depărtare cu tunete şi tot felul de vibraţii) 

“(pauză) Tatăl nostru care eşti în ceruri…”
“DA? CE DOREŞTI?”
“Cine e?”
“CINE CREZI TU CĂ E?
“Păi, nu prea mulţi oameni vorbesc aşa!”
“SPER CĂ NU”
“Hai, serios, cine e acolo?”
“SUNT TATĂL TĂU DIN CERURI.”
“Vezi să nu…acum serios, cine eşti?”
“SUNT DUMNEZEU…AI VREA SĂ-ŢI DEMONSTREZ ASTA PENTRU CA SĂ MĂ CREZI?”
“Nu, nu, nu, e în ordine, te voi crede pe cuvânt…dar de ce ai început să vorbeşti cu mine acum? Nu ai mai făcut niciodată asta.”
“DAR M-AI CHEMAT.”
“Te-am chemat? Eu doar îmi făceam rugăciunea.”
“EI BINE, EU SUNT AICI, DE CE M-AI CHEMAT?”
“Nu am vrut nimic prin ceea ce am făcut. Am fost, ştii Tu, doar îmi spuneam rugăciunea zilnică.”
“BINE, CONTINUĂ.”
“Sfinţească-se numele Tău…”
“CE VREI SĂ SPUI PRIN ASTA?”
“Prin ce anume?”
“PRIN SFINŢEASCĂ-SE NUMELE TĂU”
“Asta înseamnă…înseamnă… nu ştiu ce înseamnă. E pur şi simplu o parte din rugăciunea mea. Ce înseamnă de fapt?”
“ÎNSEAMNĂ SĂ FIU ONORAT, SFINŢIT, MINUNAT”
“Mulţumesc, Doamne. “vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta precum în cer aşa şi pe pământ”
“CHIAR ÎŢI DOREŞTI AŞA CEVA?
“Cu siguranţă, de ce nu mi-aş dori?”
“CE FACI TU ÎN LEGĂTURĂ CU ASTA?”
“Să fac eu ceva? Nu prea multe, bănuiesc. Eu doar cred că ar fi minunat dacă Tu ai avea controlul asupra tuturor lucrurilor de pe pământ, aşa cum ai acolo în cer.”
“AM EU CONTROLUL ASUPRA VIEŢII TALE?”
“Ei bine, sunt predicator, merg la biserică de două-trei ori pe săptămână, vizitez tot timpul pe câte cineva, am studii din Biblie de câteva ori pe săptămână…”
“NU ASTA TE-AM ÎNTREBAT EU. CUM RĂMÂNE CU ACELE OBICEIURI GREŞITE CARE ŞTII CĂ NU SUNT CONFORM DORINŢEI MELE DIN VIAŢA TA?”
“Dar, Doamne, sunt şi eu la fel de bun ca cea mai mare parte din oamenii din această biserică!”
“ÎMI CER IERTARE. AM AVUT IMPRESIA CĂ TE ROGI CA SĂ SE FACĂ VOIA MEA. DACĂ S-AR ÎNTÂMPLA ASTA AR TREBUI SĂ ÎNCEAPĂ DE LA OAMENII CARE-MI CER LUCRUL ACESTA. AŞA CUM EŞTI TU, DE EXEMPLU.”
“Oh, e bine, atunci… Cred că am anumite lucruri rele în viaţa mea, acum că ai amintit despre aşa ceva. Probabil Tu ai putea numi chiar şi alte câteva probleme din viaţa mea.”
“BINE. ACUM SE PARE CĂ AJUNGEM LA UN PUNCT COMUN. VOM LUCRA ÎMPREUNĂ, TU ŞI CU MINE. POT FI CÂŞTIGATE NIŞTE VICTORII RĂSUNĂTOARE ASTFEL. SUNT MÂNDRU DE TINE.”
“Doamne, ştii ce? Trebuie să temin rugăciunea asta. Deja a durat mult mai mult decât ia în mod normal. „Dă-ne nouă pâinea noastră cea de toate zilele…”
“AR TREBUI SĂ RENUNŢI LA PÂINE. EŞTI DEJA SUPRAPONDERAL DE LA CONSUMUL DE PÂINE.”
“Hei, ce e asta, ziua în care sunt criticat?”
“RUGĂCIUNEA  UN LUCRU PERICULOS. AR PUTEA PRODUCE NIŞTE SCHIMBĂRI, SĂ ŞTII. DE ASTA ÎNCERC SĂ AJUNG LA TINE. M-AI CHEMAT ŞI, IATĂ, SUNT AICI. E PREA TÂRZIU SĂ TE MAI OPREŞTI ACUM…CONTINUĂ SĂ TE ROGI. SUNT CURIOS ÎN LEGĂTURĂ CU CEALALTĂ PARTE DIN RUGĂCIUNEA TA (PAUZĂ)… AŞADAR, CONTINUĂ.”
“Mă tem.”
“TE TEMI? DE CE?”
“Ştiu ce vei spune.”
“ÎNCEARCĂ-MĂ ŞI VEI VEDEA.”
“Şi ne iartă nouă greşelile noastre, aşa cum şi noi iertăm celor care ne greşesc nouă…”
“CE SPUI ÎN LEGĂTURĂ CU ASTA…?”
“Vezi, ştiam eu! Ştiam că vei avea ceva de spus despre asta! De ce, Doamne, ştii minciunile care s-au spus despre mine şi ele continuă chiar şi pănă astăzi. Am pierdut prieteni din cauza celor care spun tot felul de lucruri mincinoase despre mine, să nu mai pomenesc ce s-a întâmplat cu reputaţia mea. Ştiu că a fost greşit să-i înjur pe aceşti oameni, ba chiar şi să intru în jocul lor şi să mă enervez pe ei, dar…”
“IARTĂ-I. ATUNCI TE VOI IERTA ŞI EU PE TINE. ATUNCI URA ŞI PĂCATUL VOR FI DOAR O PROBLEMĂ A LOR ŞI NU VA MAI FI ŞI O PROBLEMĂ A TA. VEI REZOLVA ACEASTĂ PROBLEMĂ A INIMII TALE FAŢĂ DE TINE ŞI FAŢĂ DE TRONUL MEU.”
(iritat) “Dar, Doamne, nu-i pot ierta.”
“ÎN CAZUL ĂSTA NICI EU NU TE POT IERTA PE TINE.
(pauză)”Oh, ai dreptate. Mereu Tu ai dreptate. MAI MULT decât aş dori să mă răzbun pe aceşti oameni îmi doresc să fiu drept înaintea Ta. În orinde, în ordine. îi iert.
Vreau să păşesc pe calea cea dreaptă în viaţă. Am obosit să mă simt mereu un nenorocit. Acum, că mă gândesc la lucrul acesta, nimeni nu mă poate face să mă simt aşa fără permisiunea mea.
Dar, te rog ajută-mă Doamne, fă ca faptele mele să vorbească în felul în care le voi arăta iertare acestor oameni, chiar voi avea nevoie de ajutorul Tău, de harul Tău, de Duhul Tău cel Sfânt.”
“OAU! IATĂ! MINUNAT! CUM TE SIMŢI ACUM?”
“Hmmm. Păi, nu prea rău. Nu mă simt rău deloc. De fapt, chiar mă simt bine, destul de bine! Ştii, cred că diseară nu voi mai fi îngrijorat şi încordat pentru prima dată după o mare perioadă de timp. Poate chiar nu voi mai fi atât de obosit din cauză că nu reuşeam să mă odihnesc cum ar fi trebuit din cauza acestor sentimente.”
“NU AI TERMINAT ÎNCĂ RUGĂCIUNEA. CONTINUĂ.
“Oh! în ordine. „şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”
“BINE! BINE! VOI FACE ASTA. DOAR NU TE MAI PUNE ÎN LOCURI ÎN CARE POŢI FI MAI MULT ISPITIT.”
“Nu înţeleg ce vrei să spui.”
“CU SIGURANŢĂ ÎNŢELEGI. AI FĂCUT ASTA DE ATÂT DE MULTE ORI. AI FOST PRINS ÎN NIŞTE SITUAŢII PROASTE. AI INTRAT ÎN NECAZURI, AI ÎNCEPUT SĂ AI PROBLEME SINGUR ŞI DUPĂ AIA AI ALERGAT LA MINE, „DOAMNE, AJUTĂ-MĂ SĂ IES DIN SITUAŢIA ASTA ÎNCURCATĂ ŞI-ŢI PROMIT CĂ NU VOI MAI FACE ASTA ALTĂDATĂ”. ÎŢI AMINTEŞTI ACSTE TÂRGURI PE CARE AI ÎNCECAT SĂ LE ÎNCHEI CU MINE, NU?
“Da, şi mi-e ruşine, îmi pare rău. Chiar mi-e ruşine.”
“CE TÂRG DE ACESTA ÎŢI AMINTEŞTI EXACT ACUM?”
“Oh, haide, Doamne…lasă-mă. îmi pare rău, Doamne, chiar îmi pare rău.”
“CONTINUĂ ŞI TERMINO-ŢI RUGĂCIUNEA!”
“Că a Ta este împărăţia şi puterea şi mărirea în vecii vecilor.”
“ŞTII CE-MI ADUCE MIE GLORIE? CE M-AR FACE PE MINE CU ADEVĂRAT FERICIT?”
“Nu, dar mi-ar plăcea să ştiu acest lucru. Vrau să fii mulţumit de mine, vreau ca ce fac eu să te încânte. Îmi dau seama ce harbabură am făcut din viaţa mea. Şi pot vedea ce grozav ar fi fost întradevăr dacă aş fi fost cu adevărat unul din cei care te urmează.”
“TOCMAI MI-AI RĂSPUNS LA ÎNTREBARE.”
“Am făcut asta?”
“DA. LUCRUL CARE ÎNTR-ADEVĂR ÎMI ADUCE CINSTE ESTE SĂ AM OAMENI CARE MĂ IUBESC CU ADEVĂRAT AŞA CUM FACI TU ACUM. VĂD ÎNTÂMPLÂNDU-SE ASTA ÎNTRE NOI DOI, ACUM CĂ UNELE DIN ATITUDINILE PĂCĂTOASE AU FOST SCOASE LA IVEALĂ ŞI ÎNDPĂRTATE… EI, NU ARE ROST SĂ MAI SPUN CÂTE LUCRURI MINUNATE PUTEM FACE ÎMPREUNĂ.”
“Doamne, hai să vedem ce putem să facem din mine, OK?”
“DA, HAI SĂ VEDEM ASTA.
“Amin”