Calea îngustă

În toată predica de pe munte Isus ne oferă o perspectivă cu totul nouă despre cum ar trebui să fie viaţa cuiva care decide să-L urmeze, despre valorile unui creştin. El vorbeşte aici despre Fericiri, despre judecăţile nedrepte, despre îngrijorări, despre cum să ne rugăm. Mesajul Lui e unul provocator şi probabil una dintre întrebările care apăruseră în mintea tuturor celor care ascultaseră această predică era dacă Isus chiar vorbeşte serios când spune toate aceste lucruri. Mulţi dintre noi ne punem acceaşi întrebare şi astăzi.

„Intraţi pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află” Matei 7,13-14

Luând în calcul întrebarea anterioară acest pasaj poate fi rescris mai simplu. „Da, vorbesc foarte serios! Sunt două drumuri foarte diferite, unul îngust care duce la o poartă îngustă pe care puţini îl găsesc şi un alt drum foarte larg care duce la o poartă încăpătoare, mare pe care foarte mulţi aleg să treacă”.

Misiunea lui Isus a durat aproximativ trei ani. A propovăduit peste tot, a vindecat mulţimi întregi de oameni. Cetăţi întregi Îl urmau. Cu toate acestea, după ce s-a înălţat erau doar 11 oameni aleşi de El care fuseseră atinşi cu adevărat de cuvintele Lui şi o altă mulţime de aproximativ 120 de ucenici decişi să meargă după El. Atât. Nu s-ar putea spune că sunt foarte mulţi. Calea e îngustă.

Ce înseamnă însă să intrăm pe poarta cea strâmtă? Putem auzi oriunde o mulţime de glume sau de poveşti care îl înfăţişează pe Petru stând undeva la poarta Raiului şi punându-i la încercare pe toţi cei care vor să treacă de această poartă, punând întrebări cheie sau negociind. Ştim însă că nu e deloc aşa. Nu despre asta vorbeşte Biblia. Testele pe care le avem de trecut sunt în viaţa aceasta. Testele nu vin după ce murim ci au legătură cu felul în care ne trăim viaţa aici şi acum.

Nu ştim sigur dacă există o Poartă a Raiului. Nici nu e atât de important. Ştim cu certitudine că va fi un moment în care vom sta în faţa lui Dumnezeu şi în care vom fi judecaţi, iar în funcţie de asta vom merge către Iad sau Rai.

Iată unul din motivele pentru care Isus vorbeşte foarte serios în toată predica Sa! Motivul pentru care drumul spre Dumnezeu e îngust nu se datorează faptului că El ar ascunde ceva, ci faptului că oamenii Îl aleg greu, Îl găsesc greu, iar atunci când Îl găsesc de multe ori aleg să nu-L urmeze pentru că sunt momente în care nu e confortabil să faci asta.

În majoritatea pildelor spuse de Isus El vorbeşte despre acelaşi lucru. Despre cum să intri sau cum să ratezi Împărăţia lui Dumnezeu.

În momentele în care Isus predica printre oameni aceştia doreau ce trebuie să facă pentru a fi plăcuţi lui Dumnezeu, pentru a ajunge în Împărăţia Sa. Gândiţi-vă la tânărul bogat care vine special cu această întrebare, la Nicodim care se strecpară noaptea la Isus pentru a afla acelaşi lucru!

Există un răspuns şi Isus e Cel care îl oferă. El trage o linie, explică un standard. Isus a fost foarte clar în legătură cu acest subiect astfel încât părerile noastre nu mai contează aici. Nu ajungem la Dumnezeu aşa cum credem noi ci aşa cum spune El. Câţi creştini nu-şi trăiesc însă viaţa conform principiului „eu cred că…”. Şi cu toate acestea Împărăţia lui Dumnezeu nu e una după părerile noastre, iar ca şi creştini ar trebui să ne trăim viaţa după ceea ce spune în mod clar Biblia. Nici unuia dintre noi nu i se va întâmpla să se trezească într-o dimineaţă  şi să-i vină o părere genială de tipul, da, ştiu, acesta e drumul pe care Dumnezeu vrea să merg. A merge spre Dumnezeu ţine de nişte decizii pe care ble luăm.

În viaţă multe lucruri se lipesc de sufletul nostru, târâm multe după noi. Şi credem că vom putea ajunge la Dumnezeu cu toate aceste lucruri. Dar poarta e strâmtă. Toate preocupările trecătoare din lume, toate bogăţiile după care am, alergat, toată ranchiuna, judecăţile răutăcioase, nu pot trece şi ele de poartă. Nu putem merge cu ele după noi. După ce intrăm pe această poartă ne aşteaptă un drum îngust. E nevoie de un efort constant pentru a rămâne pe acest drum. Nu cred că ar trebui să ne închipuim acest drum ca pe o frânghie pentru echilibrişti, un drum pe care să tremurăm mereu de frică. Cred că mai degrabă e ca o potecă montană care duce spre vârfuri înalte. E clară, poţi merge pe ea, dar e singura cale pe care poţi merge pentru a nu-ţi risca viaţa. Dacă o vei lua mai la stânga sau mai la dreapta poţi pica oricând. Ai o singură potecă la dispoziţie, doar un drum sigur şi e foarte periculos când ieşi de pe el.

„Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?” Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege” Mateu 7,21-23

În prima parte e vorba despre alegere. Acum e vorba despre supuşenie, despre ascultare. Ce fac oamenii aceştia despre care vorbeşte aici Isus? Ei spun „Doamne, Doamne!” L-au respectat pe Isus şi L-au privit ca pe un Domn, probabil L-au ales ca Domn în vieţile lor. Se pare că au făcut şi multe lucruri grozave pentru Dumnezeu. Au profeţit, au scos demoni, au făcut minuni. Erau în acelaşi timp nişte oameni entuziasmaţi, plini de zel pentru El. Şi totuşi ei sunt respinşi. Şi totuşi ei sunt respinşi. De ce? Pentru că nu au urmat cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. Nici unul nu vrea să audă aceste cuvinte din partea lui Isus la sfârşit. Cât de mulţi oameni nu fac totuşi lucruri grozave pentru Dumnezeu, dar în acelaşi timp nu-i urmează Cuvântul 100%. De foarte multe ori facem acest lucru pentru că ne mulţumim cu puţin, ne spunem că e suficient şi aşa cât facem pentru Dumnezeu. Satana lucrează. Probabil din greu. Şi e încântat de automulţumirea noastră. Vrea să rămânem unde suntem. Să nu creştem. Isus îi respinge pe aceşti oameni pentru că au ales în multe cazuri mai mult lucrurile în care credeau ei decât cele în care crede El, au făcut voia lor nu a Lui. Dumnezeu vrea să aibă o relaţie cu noi, să ne cunoască, vrea să avem legături de la inimă la inimă şi să dăm dragostea asta mai departe.

„Israel, care umbla după o Lege care sa dea neprihănirea, n-a ajuns la Legea aceasta. Pentru ce? Pentru că Israel n-a căutat-o prin credinţă, ci prin fapte. Ei s-au lovit de Piatra de poticnire, după cum este scris: „Iată că pun în Sion o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere: şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine.” Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mantuiţi. Le mărturisesc că ei au râvnă pentru Dumnezeu, dar fără pricepere: pentru că, întrucât n-au cunoscut neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, au căutat să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi şi nu s-au supus astfel neprihănirii pe care o dă Dumnezeu” Romani 9,30-10,1-3

Uneori putem avea doar o atitudine religioasă de tipul „trebuie” să facem anumite lucruri.  Însă, în felul acesta, inevitabil vom ajunge în momente în care vom opta să ne urmăm pe noi înşine şi nu pe Dumnezeu. Evreii erau plini de râvnă, dar această stare nu era bazată pe înţelegere. Ei erau poporul ales, Dumnezeu îi iubeşte, dar e un moment în care s-au depărtat, s-au întors de la El. N-au cunoscut neprihănirea lui Dumnezeu ci au căutat să lupre să-şi construiască o neprihănire a lor. Ce trebuie să facem noi astăzi e acest lucru, să rămânem lipiţi de Biblie, de Cuvântul lui Dumnezeu şi să-L urmăm. Cum putem ajunge departe de Dumnezeu chiar pretinzând că-L urmăm? Cum putem fi plini de râvnă, dar căutând de fapt o neprihănire proprie? Prin neimplicarea în relaţiile dintre noi, prin neluarea în serios a păcatelor din vieţiel noastre, prin a nu studia Biblia. Iată câteva reţete prin care putem ajunge iar pe calea cea largă! Calea cea strâmtă e una în care ascultăm de Hristos, de cuvintele Lui. Atunci El mă cunoaşte. Pe mine, pe tine, pe noi!

Poate în ultima zi când vom fi în faţa Lui şi ne va spune că ne cunoaşte poate ne vom întreba: a meritat? Au meritat toate momentele în care am spus „NU” tentaţiilor, ispitelor din jurul nostru? A meritat când am spus „NU” unei slujbe mai bine plătite, dar care ne depărta de Dumnezeu? A meritat când am luptat să ne stăpânim sentimentele în loc să ne lăsăm stăpâniţi de ele? Da, vor fi meritat toate acestea, cu siguranţă vor fi meritat. Isus îţi va spune „Te cunosc”, vom fi atunci cu El în veşnicie.

Asta e calea ce îngustă, calea pe care Dumnezeu vrea să păşim.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s