Lumea văzută din acvariu

„Cine a măsurat apele cu mâna lui? Cine a măsurat cerurile cu palma şi a strâns ţărâna pământului într-o treime de măsură? Cine a cântărit munţii cu cântarul, şi dealurile, cu cumpăna? Cine a cercetat Duhul Domnului şi cine L-a luminat cu sfaturile lui? Cu cine S-a sfătuit El, ca să ia învăţătură? Cine L-a învăţat cărarea dreptăţii? Cine L-a învăţat înţelepciunea şi I-a făcut cunoscut calea priceperii?” Isaia 40,12-14

E uimitor dacă stăm şi ne oprim şi ne gândim puţin la câte a făcut Dumnezeu. Acest capitol din Isaia oferă câteva indicii în acest sens. Încercaţi să vă imaginaţi că sunteţi în faţa unei căzi pline de apă. Folosindu-vă căuşul palmelor încercaţi să cântăriţi exact cantitatea de apă de acolo. Cam cât timp crezi că ţi-ar lua? Dumnezeu a făcut acest lucru cu toate oceanele. Ştie câtă totul despre apa din ele.

Mă gândesc de exemplu cum suntem noi oamenii atunci când ne cumpărăm un acvariu. Muncim mult pentru a monta în interiorul lui tot felul de lucruri. Creem practic o întreagă lume acolo pe care o numeşti mediu plăcut pentru peşti. Adevărata muncă începe de cele mai multe ori după ce termini de amenajat acvariul Ai de curăţat apa, de hrănit peştii, un adevărat efort. Dumnezeu a creat toată lumea aşa cum creem noi un acvariu. A creat totul pentru noi. A ştiut totul. Nu a avut o zi în care s-a oprit din lucrări cu o privire puţin buimacă. Nu a stat să-şi bată capul ore în şir neştiind exact cum să facă munţii. Nu a mers să întrebe  pe nimeni, nu a comandat cărţi legate de acest domeniu, de proporţiile pietrelor, de compoziţia sau poziţionarea acestora. A făcut-o pur şi simplu, fără nici un sfat la fel cum a făcut şi fiecare fulg de zăpadă, las fel cum a făcut milioanele de soiuri de peşti, mici sau uriaşi sau la fel cum a făcut ţânţarii, poate un animal despre rolul căruia încă nu sunteţi atât de siguri.

„Iată, neamurile sunt ca o picătură de apă din vadră, sunt ca praful pe o cumpănă; El ridică ostroavele ca un bob de nisip. Libanul n-ajunge pentru foc, şi dobitoacele lui n-ajung pentru arderea de tot. Toate neamurile sunt ca o nimica înaintea Lui, nu sunt decât nimicnicie şi deşertăciune” Isaia 40,15-17

Popoarele, mulţimi de milioane sau chiar miliarde de oameni, toţi la un loc nu sunt deloc numere impresionante pentru Dumnezeu. Sunt ca o picătură de apă într-o găleată, ca un fir de praf de pe o balanţă. Aproape nimic. Dacă te duci în piaţă şi comanzi un kilogram de roşii probabil sunt şanse mici să te plângi că ai fost înşelat la cântar motivând că a fost adăugat un fir de praf care a schimbat radical greutatea cerută. Nu vei cere o recântărire după eliminarea firului de praf. E atât de mic încât nici nu vei şti de el. Aceste versete ne arată practic cât de mare e Dumnezeu şi cât de infinit de mici suntem în comparaţie cu El.

„Cu cine voiţi să asemănaţi pe Dumnezeu? Şi cu ce asemănare Îl veţi asemăna? Meşterul toarnă idolul, şi argintarul îl îmbracă cu aur şi-i toarnă lănţişoare de argint. Iar cine este sărac alege ca dar un lemn care nu putrezeşte; îşi caută un meşter iscusit, ca să facă un idol care să nu se clatine” Isaia 40,18-20

Dumnezeu e mult peste ce ne putem noi imagina. Nimeni nu se va putea mândri cu o reprezentare fidelă a Sa. Şi cu toate acestea oamenii preferă să venereze încă obiecte realizate de idei, care pretind să fie Dumnezeu. Aici vorbeşte de idolii de atunci. Şi noi putem avea o mulţime de idoli. Poate nu din bucăţi de lemn. Poate mai degrabă sunt idoli pew care îi cioplim uşor în inima noastră. Sau poate că nu-i cioplim, poate doar ne închinăm lor. Lucruri fără de care credem că nu mai putem fi. Lucruri cărora ne predăm cu totul. Un om, o meserie, un gadget, o relaţie.

„Nu ştiţi? N-aţi auzit? Nu vi s-a făcut cunoscut de la început? Nu v-aţi gândit niciodată la întemeierea pământului? El şade deasupra cercului pământului, şi locuitorii lui sunt ca nişte lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire şi le lăţeşte ca un cort, ca să locuiască în el. El preface într-o nimica pe voievozi şi face o nimica din judecătorii pământului. De abia sunt sădiţi, de abia sunt semănaţi, de abia li s-a înrădăcinat tulpina în pământ; şi El suflă peste ei de se usucă, şi un vârtej îi ia ca pe nişte paie” Isaia 40,21-24

Oamenii sunt ca nişte insecte, ca nişte lăcuste raportat la Dumnezeu chiar dacă El nu ne priveşte niciodată aşa. Întreaga noastră viaţă e doar o secundă în ochii Lui. Cum a fost ca Dumnezeu să întindă cerul? Uitându-te la cât de minunate sunt lucrurile din jurul nostru, la cât de mare e Cel care le-a creat e imposibil să nu stai şi să te întrebi: de ce vrea Dumnezeu să fie cu mine, să mă iubească? Dacă am putea înţelege cu adevărat cine e Dumnezeu şi cine suntem noi iar apoi să înţelegem cât de mult ne iubeşte El, probabil am reuşi să-l înţelegem ceva mai bine.

„Cu cine Mă veţi asemăna, ca să fiu deopotrivă cu el? – zice Cel Sfânt. Ridicaţi-vă ochii în sus şi priviţi! Cine a făcut aceste lucruri? Cine a făcut să meargă după număr, în şir, oştirea lor? El le cheamă pe toate pe nume; aşa de mare e puterea şi tăria Lui, că una nu lipseşte” Isaia 40,25-26

Poate de mult nu aţi mai încercat această senzaţie. Să fiţi undeva departe de oraşe. Departe de blocurile care înghit imaginea cerului. Undeva întins pe iarbă, în câmp sau pe un vâr de munte. Noaptea să priveşti cerul senin. Miliarde de stele aşezate toate după o anumită ordine, care mai de care mai frumoase. E greu să nu te cuprindă un fior. Dacă vei avea o astfel de privelişte întoarce-te apoi şi reciteşte acest pasaj! Avem nevoie cu adevărat să refacem această imagine a locului pe care Îl ocupă Dumnezeu şi a locului în care suntem noi în raport cu El. De multe ori suntem însă atât de concentraţi pe noi, pe viaţa noastră, pe lucrurile noastre, pe al nostru. Dacă ai fi în locul lui Dumnezeu, atât de mare şi de puternic ca El cum te-ai gândi tu la oameni? Cei mai mulţi oameni cu cât au mai multă putere cu atât se uită mai de sus la cei din jur, cu atât li se par mai neimportanţi, cu atât îi pierd din vedere, uită că mai există şi alţii, uită de toţi cei mai puţin puternici de cât ei. Poate unii chiar se întreabă: „iată, sunt în cele din urmp atât de grozav, oare cum aş putea avea o relaţie eu cu aceşti oameni mărunţi?” Aşa suntem ca oameni. Cu cât primim mai multă puetere cu atât ne îndepărtăm de alţii. Nu aşa e însă şi Dumnezeu. La câtă putere are El iată că îşi doreşte un singur lucru: să aibă o relaţie cu tine.

„Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului şi a zis: „Bărbaţi atenieni! În toate privinţele vă găsesc foarte religioşi. Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu” Faptele Apostolilor 17,22-23

Atenienii sunt într-un punct în care au foarte mulţi zei. Credeau în atît de multe lucruri, se zbăteau să prindă adevărul ridicând temple oricărei posibilităţi. Îşi doreau atât de mult să aibă o relaţie bună cu tot ce e dincolo de ei, cu tot ce ar putea să le influenţeze viaţa încât ajunseseră la un număr impresionant de zei, de idoli, de temple. Ba chiar, erau atât de nesiguri în legătură cu anumiţi zei, anumite aspecte pe care le-ar fi putut omite şi în aceste condiţii încât au ridicat un templu şi pentru „un dumnezeu necunoscut”, un zeu despre care nu ştiu încă mare lucru, dar dacă e acolo, voiau să-şi asigure favorurile lui. Dumnezeu nu vrea deloc să fim şi noi ca aceşti atenieni, să trăim în aceeaşi nesiguranţă, să ne agăţăm de tot ce pare mai mare decât noi, să ridicăm temple în sufletele noastre aceste lucruri. Tot ce ne-ar putea ajuta şi tot ce e spre binele nostru El ne-a arătat deja. El nu vrea să fim nesiguri.

„Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremuri şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: „Suntem din neamul Lui…” Faptele Apostolilor 17,24-28

El vrea să ştim exact cine e El. Dumnezeu care a făcut întru totul lumea aceasta, care n-are nevoie de nimeni şi de nimic, iată, El a făcut totul pentru noi, a făcut totul în jur în aşa fel încât să ajungem să-L cunoaştem. Vorbeam la un moment dat despre oameni şi acvarii. Atunci când amenajezi un acvariu de multe ori ajungi şi să uiţi de peşti. Amenajezi totul de dragul peisajului. Dumnezeu nu a fost deloc la fel. Tot ce a creat a creat pentru noi, pe care ne-a făcut după chipul şi asemănarea Lui.

„Domnul Dumnezeu a luat pe om şi l-a aşezat în grădina Edenului, ca s-o lucreze şi s-o păzească. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.”Domnul Dumnezeu a zis: „Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.” Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele. Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar pentru om nu s-a găsit niciun ajutor care să i se potrivească” Geneză 2,15-20

De la început Dumnezeu a intenţionat ca omul să nu fie singur. L-a gândit pe om după chipul său: bărbat şi femeie. De ce însă, văzând la om nevoia de companie vine cu toate animalele parcă sperând să găsească în ele pe cineva potrivit şi nu a adus-o de prima dată pe Eva? Cred că a vrut ca omul să simtă că tot ce e în jur nu poate umple un anumit gol din inima lui, că există acest gol, să simtă această absenţă relaţională, să simtă dorinţa după ceva mai mult. Dacă ne gândim că suntem creaţi după chipul lui Dumnezeu putem uşor înţelege cât de mult îşi doreşte şi El o relaţie cu noi. Inima asta se apleacă spre noi să ne ridice, să ne ajute. Toată viaţa noastră se reduce în cele din urmă la relaţii. Iar cea mai importantă din toate relaţiile e aceea cu Dumnezeu, cu cel care a creat lumea. Poate când ajungem să vedem cu adevărat asta suntem ruşinaţi uitându-ne la cât de egoişti suntem…Totuşi, iată că Creatorul lumii acesteia vrea să fie Tatăl nostru. Depinde doar de noi cum primim şi ce facem cu această relaţie. Să ne găsim locul real în univers. Să ne amintim că suntem un firicel de praf în faţa Celui care a făcut totul şi iată că El a fpcut totul pentru noi, pentru o relaţie cu tine. Acesta e Tatăl nostru.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s