Păcatul şi amintirile lui Dumnezeu

Dumnezeu are un plan minunat pentru fiecare dintre noi. Ne-a creat ca pe nişte făpturi minunate. Studiaţi omul şi vă veţi minuna întruna! Veţi găsi în el şi multă răutate, dar, uitându-vă atent la el, poate involuntar vă veţi şopti că nu pare deloc creat pentru aşa ceva, că răutatea e mai degrabă, o lipsă.

„Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace, şi nu de nenorocire, ca să vă dau un viitor şi o nădejde”(Ier.29:11)

Omul e în cele din urmă ca o grădină. Câte miracole se îngrămădesc acolo printre straturi! Dar poţi găsi şi grădini nelucrate pline de buruieni sau de pietre. Când descoperi o grădină din a doua categorie îţi vei spune inevitabil că îi lipsesc unele lucruri, că nu pentru asta a fost creată, că şi-a ratat scopul. Şi noi putem fi buni, putem fi nişte grădini grozave. În cele din urmă pentru asta am fost creaţi. Nimeni uitându-se la copilul său nu va spune că acesta va face vreodată rău. De multe ori, ca oameni, ne lipsesc multe, lăsăm buruienile să ne inunde, devenim urâţi, ne împietrim, înţepăm. Biblia numeşte lucrul ăsta păcat. În greacă pentru păcat e folosit termenul „hamarti”, traductibil şi prin ratarea ţintei. Despre asta e vorba. Despre a rata să fim oamenii care am fost creaţi să fim.  Fiţi ceea ce Dumnezeu v-a creat să fiţi! Păcatele sunt lipsuri. Lipsuri care rănesc. Ura, mândria, lăcomia, lipsa de iertare. Toate astea provoacă răni. Nouă, altora. Toate acestea Îl rănesc pe Dumnezeu. Mă gândesc că de multe ori e ca un tată care-şi priveşte copii făcându-şi singuri rău! Apoi, Dumnezeu mai are un motiv bine întemeiat de a urî păcatul. Iată o poveste care poate ilusrează mai bine asta!

Undeva trăia o familie frumoasă. Aveau o casă retrasă cu o curte mare, cu o grădină cu tot felul de flori, de pomi, cu un mic iaz umbrit de nişte sălcii bătrâne. Cel mai de preţ lucru al lor era un copil blond, cu părul bucălat. Copilul e un creator de zâmbete. Oridecâte ori îţi laşi privirea să poposească asupra lui te îmbolnăveşti de „zâmbovită”. Zâmbeşti într-una. Înfloreşti ca o grădină dimineaţa. Recent în curte tocmai a fost adus un câine. E un doberman puternic. Într-o zi tatăl stă pe terasă tolănit pe şezlong. Pentru o clipă scapă copilul din priviri. A fugit pe undeva prin grădină. E atât de rapid la vârsta lui! Deodată un ţipăt, parcă un uşor mârâit, un foşnet şi atât. Tatăl are inima cât un purice. Se ridică, fuge, se împiedică. Ajunge în grădină. Speră că e nebun, că doar i s-a părut. Câinele e acolo. Îl ţinteşte cu o privire de oţel. Tatăl cade în genunchi. Acum mâinile îi sunt murdare de sânge. Copilul e acolo. Mai respiră încă. Greu. Tatăl vrea să lipească rana, să pompeze înapoi tot sângele care ţâşneşte. Viaţa copilului se scurge ca lama unui cuţit în inima tatălui, în coloană, peste tot. Tatăl ţipă. Câinele călău îl păriveşte rece. Nu-şi dă seama ce a făcut. A muşcat. Dacă aţi fi în locul acestui tată ce aţi face cu acest câine? Tocmai v-a ucis ce aţi avut mai scump. Poate v-aţi răzbuna pe animal sau poate pur şi simplu aţi scăpa de el, poate l-aţi alunga şi atât. Un lucru e sigur, cât timp veţi trăi nu veţi mai dori vreodată să vedeţi chipul câinelui. Nici măcar în vise. V-ar durea imens doar gândul că l-aţi mai putea întâlni vreodată. Imaginea e una foarte dură. Dumnezeu a trăit, însă, o astfel de poveste. Poate ni se pare că a fost mult mai simplu, dar nu e aşa. Fiul Său a fost ucis. Veţi spune că a fost poate ucis de nişte oameni, oameni cu care voi nu aveţi nimic în comun. Nişte farisei răi, evrei răutăcioşi. Ce bine că voi sunteţi nişte români drăguţi! Dar oare în toată povestea lui Dumnezeu câinele sunt oamenii? Nu, câinele e PĂCATUL. Lui Dumnezeu îi aminteşte de un moment groaznic. Păcatul oamenilor, faptul că s-au lăsat conduşi de ură, de invidie, de minciună, astea i-au ucis Fiul. În viaţa ta nu e minciună, nu e invidie, nu e ură, nu ai oameni pe care îi ierţi greu, pe care îi pui prea uşor pe cruce? Lucrurile astea aparent mici -un câine puternic, dar drăguţ, nu?- pot provoca răni imense. Lui Dumnezeu i-au ucis Fiul. Nu e un mare fan al micilor tale păcate. Păcatele rănesc în continuare. Şi pe El şi pe tine şi pe alţii. Dumnezeu iubeşte oamenii, dar nu vrea să le mai vadă păcatele.

“Curvia sau orice alt fel de necurăţie, sau lăcomia de avere nici să nu fie pomenite între voi… din pricina acestor lucruri vine mânia lui Dumnezeu peste oamenii neascultători” Efeseni 5,3;6

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s