Creştinii

În Antiohia pentru prima dată ucenicilor li s-a spus creştini. Probabil iniţial acest nume a fost o poreclă. Oamenii din Antiohia le zic ucenicilor creştini nu cu intenţii bune. Râd de ei, probabil. În Biblie cuvântul creştin apare doar de trei ori. În 1 Petru ucenicii sunt numiţi de asemenea creştini, dar exprimarea lui Petru, „noi ca şi creştini”, arată o acceptare din partea ucenicilor a acestui nume. Nu le e ruşine cu acest nume şi încep să folosească acest nume pentru grupul de ucenici. Acum cuvântul „creştin” şi-a pierdut foarte mult sensul. Nu ştiu exact statistic cât de multe persoane îşi atribuie acest nume – creştini. Sunt foarte mulţi, oricum. Mulţi fac asta pentru că nu ştiu ce înseamnă de fapt acest termen. Unii îşi spun: „Cred în Dumnezeu. Sunt creştin, aşadar, nu?” Dar Biblia spune că a fi creştin e mult mai mult decât a crede în Dumnezeu. (în perioada în care a trăit Isus aproape orice evreu credea în Dumnezeu. Doar câţiva au fost însă ucenici) De cele mai multe ori Biblia foloseşte numele ucenic pentru a-i desemna pe cei care au luat decizia de a-L urma cu totul pe Isus şi de a învăţa să trăiască aşa cum a trăit El.

Anunțuri

Durere şi lecţii lăsate în urmă

 le-au luat oasele si le-au ingropat sub stejarul din Iabes. Si au postit sapte zile. (1Sam.31:13)

s-au sculat toti oamenii viteji, au luat trupul lui Saul si trupurile fiilor lui si le-au dus la Iabes. Le-au ingropat oasele sub stejar, la Iabes, si au postit sapte zile. (1Cron.10:1)

 Locuitorii din Iabes înmormântează trupurile batjocurite ale primului rege al Israelului. Este un moment de o tristeţe deosebită pentru aceşti oameni. În mijlocul acestei tristeţi merg şi-L caută pe Dumnezeu. Pentru a înţelege de ce aceşti oameni postesc şapte zile, de ce sunt atât de îndureraţi, de ce vin şi se dedică total lui Dumnezeu acum, de ce aleargă la El ca la singura scăpare poate ar ajuta nişte poveşti. Poveşti despre lucrurile în care ne încredem, despre speranţă şi despre deşertăciunea gloriei umane.

https://cuvintecareconteaza.wordpress.com/2012/03/21/un-rege-in-israel/

https://cuvintecareconteaza.wordpress.com/2012/03/21/lastarul/

https://cuvintecareconteaza.wordpress.com/2012/03/21/sic-transit-gloria-mundi/

Sic transit gloria mundi

„Nu este nimeni in tot poporul care sa fie ca el”. Acesta e Saul. Cine ţi se pare acum cel mai grozav om din România? Dar din lume? Ţi-l poţi imagina pe acest om la pământ? Nu prea. Dar cu toate astea e om. Poate cădea într-o clipă. Poate deveni cu totul altceva decât vezi acum. Gloria se poate preface în fum uşor. Saul e un bărbar puternic. Dumnezeu e Cel care spune că e cel mai potrivit din tot Israelul să conducă. Era cel mai grozav şi pentru Dumnezeu. Dar îi garantează asta ceva?
Dumnezeu are un plan minunat cu el. Îşi doreşte să-l folosească pentru binele poporului Său. „El va scăpa poporul Meu din mâna filistenilor, căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu”. Dumnezeu l-a ales pe Saul. Nimeni nu era ca el. Dumnezeu îi spune că prin el va elibera poporul. Saul ar fi putut fi ca nimeni altul. Dar putem fi cu adevărat ceva fără Dumnezeu? Se pare că nu, iar povestea lui Saul spune mult mai multe despre acest lucru. Un moment important în viaţa sa este constituit tot de un război. Unul cu amaleciţii. Dumnezeu îi spune să-i ucidă pe toţi, să nu lase pe nimeni în viaţă din cetate. Saul crede că ştie el mai bine. Refuză să asculte. Lasă supravieţuitori, foloseşte vitele din cetate pentru a aduce jertfe. Mai pe scurt, nu ascultă.
Din acest punct viaţa lui Saul este una încărcată. Nu mai sunt momente în care să fie prezentat fericit. Strânge supărări, frustrări. Roade sentimente negre. Trec anii. Evreii pornesc un război de mari dimensiuni cu filistenii. Saul nu mai e bărbatul plin de curaj ştiind că Dummezeu îi e alături. Se îndoieşte de asta. Ştie ce a făcut şi ştie unde e inima lui. Când îi vede pe filisteni tremură de frică. Caută un răspuns la Dumnezeu. Acesta nu vine. Împins de frică Saul zdrobeşte tot ce a construit. Cu ceva timp înainte el interzisese complet vărjitoria şi spiritismul în ţară. Curăţise ţara. A luptat pentru binele ei moral. Acum, Saul este cel care merge şi caută spiritişti. Vrea răspunsuri. Din altă parte decât de la Dumnezeu. Dumnezeu tăcuse. Saul ştie el din nou ce-i mai bine. Face lucrurile după planul său. Împotriva planului lui Dumnezeu.
După aceste momente evreii cunosc una din cele mai crunte înfrângeri în faţa filistenilor. Saul şi copiii lui mor. Este interesant, însă, cum moare Saul. Nu moare ucis pe câmpul de luptă. Se sinucide. Cartea 2 Samuel spune că s-a sinucis apelând la ajutorul unui amalecit. Da. Amaleciţii sunt cei pe care nu a dorit să-i distrugă. Aşa cum îi ceruse Dumnezeu.
Povestea vieţii lui Saul e povestea slăbiciunii umane. E cel mai grozav. Dar cade extrem de jos. Cade pentru că alege să nu asculte de Dumnezeu. Nimic din toată grozăvia lui nu-l opreşte din cădere. Fără Dumnezeu nu suntem nimic. Cochilii de melci părăsite, uscate.

Lăstarul

Cetatea Iabes din Galaad spune o poveste despre renaştere. În urmă cu mulţi ani înainte de Saul toţi bărbaţii din această cetate au fost exterminaţi. Au fost lăsate în viaţă doar 400 de fecioare.
Acest eveniment a avut loc în aceeaşi perioadă în care aproape un întreg trib din Israel este ucis. Este vorba despre seminţia lui Beniamin. Într-un oraş din acest trib avusese loc un viol crunt urmat de o crimă. Levitul a cărui parteneră e ucisă caută să atragă atenţia întregului popor pentru a i se face dreptate. Toţi merg spre cetatea în care s-a întâmplat crima şi cer pedepsirea vinovaţilor. Beniamiţii îi protejează pe criminali, un grup de oameni beţi. Nu vor să-i predea. Toţi israeliţii ameninţă că vor ataca acea cetate. Beniamiţii sunt aroganţi, nu ascultă ameninţările.Câştigă două bătălii importante. În cele din urmă poporul evreu cere ajutorul lui Dumnezeu în această luptă. Israeliţii câştigă şi doar un număr foarte mic de beniamiţi rămân în viaţă. Unde sunt cei din Galaad în această poveste? Nicăieri. Ei au refuzat să participe la război.
Revenim. Toţi bărbaţii din Iabes Galaad fuseseră ucişi de israeliţi supăraţi că au fost lăsaţi baltă de aceşti oameni. Circa 20.000 de israeliţi muriseră în această luptă. Refuzul celor din Iabes de a merge la luptă a avut nişte efecte triste. După aceste războaie înfiorătoare israeliţii regretă. Regretă că aproape un întreg trib din mijlocul lor dispare. Vor să repare ceva. Merg şi caută supravieţuitori printre beniamiţi. Aceştia sunt ascunşi. Doar bărbaţi. Bărbaţi rămaşi fără cetate. Supravieţuitorii. Aici e punctul în care Iabes din Galaad se intersectează cu tribul lui Beniamin. Israeliţii luptă să refacă acest trib. Le dau de soţii fecioarele găsite în Iabes. Tribul lui Beniamin ajunge astfel să numere circa o mie de persoane. Cel mai mic trib. Un trib de supravieşuitori, de persoane care trecuseră prin nişte momente groaznice. Speranţă. Ca nişte mlădiţe crescute lângă un stejar tăait. Acesta este Iabes din Galaad. Ce rol va juca în istorie seminţia lui Beniamin? Unul important. Oamenii din jur i-au pedepsit crunt. Au rămas puţini, fără cinste. Ei fuseseră duşmanii şi trădătorii. Pentru Dumnezeu sunt nişte copii scumpi. El iartă. Oamenii i-au marginalizat pe beniamiţi. Dumnezeu i-a adus în prim-plan. Din această seminţie va alege Dumnezeu primul rege al poporului Israel. Ulterior, din aceeaşi seminţie Dumnezeu îl va alege pe Ieremia şi după aproape un mileniu pe Pavel din Tars. Iabesul din Galaad îi este, de asemenea, profund recunoscător viteazului Saul. Acesta scăpase cetatea de un atac din partea amoniţilor, înainte de a fi numit rege în mod oficial. Probabil, astfel locuitorii din Iabes au mai multe motive de a-i fi dedicaţi noului rege. Lor regele le salvase viaţa, libertatea. Moartea sa a fost foarte dureroasă pentru locuitorii de aici. Şapte zile au postit. Probabil nu aveau nici o idee legată de viitorul lor. Pentru ei Saul, chiar şi decăzut era un mare erou, un stâlp. În aceste şapte zile de post regăsesc un alt stâlp, cel de care probabil uitaseră: pe Dumnezeu.

Un rege în Israel

La un moment dat în istoria lor Israeliţii insistă să aibă un rege.
Până în acel punct ei au fost organizaţi pe triburi. De câte ori sunt momente tensionate aceşti oameni sunt într-adevăr la mâna lui Dumnezeu. Sunt nevoiţi să se încreadă în El. Dumneze e lângă ei de câte ori e chemat, dar de mai multe ori îi cheamă pe aceşti oameni la ascultare. E uşor să te încrezi în Dumnezeu atunci când e vorba de lucruri extrem de importante cum ar fi securitatea? E uşor de spus da. Nu e însă la fel de uşor de făcut acest lucru. Ne e greu să-L lăsăm pe El să ne conducă, să ne poarte de grijă. Samuel se întristează văzând cât de greu le e acestor oameni să se încreadă în Cel care niciodată nu le-a înşelat încrederea. Israeliţii preferă un om. Preferă să se încreadă în ceva palpabil. Câtă încredere nu ne punem şi noi în oameni? Credem că oamenii pot fi stânci. Dar oamenii sunt slabi, se schimbă, rănesc. Şi ne doare. De-a lungul Vechiului Testament această temă este reluată de multe ori. Dacă e să te încrezi cu toată inima în cineva încrede-te în Dumnezeu. El nu se schimbă, nu e slab, nu încetează să iubească. Oamenii fac, însă, asta. În această situaţie Dumnezeu alege El Însuşi un rege. Este interesant pe cine alege, însă rege. Alege pe cel mai mic din cea mai mică familie din cea mai mică seminţie a Israelului. Nu asta ar fi ales şi ei, dar Dumnezeu spune că „Nu este nimeni in tot poporul care sa fie ca el”. Acest lucru este demn de menţionat de câte ori ne gândim la acest Saul. E cel mai grozav om din popor. Poate greşi cel mai grozav om? Îţi poate înşela aşteptările? Poate fi un om ca Dumnezeu? Istoria lui Saul arată cât de fragili sunt oamenii. Chiar şi cei mai grozavi. Şi cei mai puternici pot cădea într-un mod tragic. Numirea lui Saul pentru evrei a însemnat stabilitate, direcţie, încredere. Acestea sunt lucrurile pe care le pierd la moartea sa. Şi ce fac aceşti oameni din Iabes în acest moment? Postesc şapte zile. Îi doare pierderea suferită şi se întorc spre Cel în Care le era greu să se încreadă. Spre Dumnezeu. Pe El Îl caută şapte zile. Lui îi dedică acest timp. Regii cad, mor. Dumnezeu nu.

Vrei să-L serveşti tu pe Dumnezeu sau El pe tine?

Si s-au strans la Mitpa. Au scos apa si au varsat-o inaintea Domnului, si au postit in ziua aceea, zicand: „Am pacatuit impotriva Domnului!” Samuel judeca pe copiii lui Israel la Mitpa. (1Sam.7:6)

Cu mii de ani înainte de Isus, înainte ca evreii să aibă vreun rege, a avut loc un război. Oponenţi în această luptă au fost iudeii şi filistenii. Toate întâmplările care decurg în urma acestui eveniment sunt o extraordinară poveste despre transformarea lui Dumnezeu într-un obiect pe care-L foloseşti doar atunci când ai nevoie şi de care uiţi imediat ce necazul a trecut.
Iudeii au fost primii care au atacat. Este o perioadă de decădere religioasă. Dumnezeu mai e important pentru un număr restrând se persoane. Cu toate acestea, toţi ştiu de El. Toţi, însă, sunt prea ocupaţi cu alte lucruri. Iudeii află că Dumnezeu îi vorbeşte unui tânăr. „Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea”. Probabil, primul lucru care le vine în minte e că El e alături de ei, în continuare, că nu i-a uitat. Ce fac după ce află acest lucru? Decid să îi atace pe filisteni. Nu fac acest lucru pentru a-L urma cumva pe Dumnezeu. Fac asta doar pentru că se simt puternici. Se simt încurajaţi de vestea că Dumnezeu a vorbit cuiva din popor.
Aceşti oameni încrezători vor învăţa o lecţie foarte dură. Armata lor e una slab pregătită comparativ cu cea a flistenilor. Înfrângerea pe care o îndură este una dureroasă. Ai putea spune că e un moment în care mândria le e puternic zdruncinată. Nicidecum.
Ştiau doar că Dumnezeu e în mijlocul lor. Vorbise cuiva. Mai mult de atât, în Israel, undeva se afla Chivotul Domnului, Cel în care era păstrat tot ce Dumnezeu numise sfânt.
Întrebare: Ce aţi face voi în locul lor? Tocmai muriseră 4.000 de soldaţi evrei. O zi foarte tristă.
Aceşti oameni s-au supărat pe Dumnezeu în acest punct. Cum a putut să-i lase să sufere? Greşiseră? Da. Atacaseră pur şi simplu un popor doar pentru că au simţit că sunt mai puternici, doar pentru că au auzit de Dumnezeu, de un Dumnezeu pe care nu-l respectă. Viaţa lor era departe de a fi una care să-i aducă Lui cinste. Aceşti oameni trăiesc pentru ei înşişi şi vor să-L folosească pe Dumnezeu pentru ei, pentru binele lor. Merg la un război cu pretenţia ca Dumnezeu să fie acolo şi să binecuvinteze alegerilor lor fără a se întreba măcar o clipă care o fi fost alegerea Lui. Iar, în momentul în care alegerile lor au nişte consecinţe dureroase se întorc la Dumnezeu, dar nu pentru a repara ceva ci pentru a-i aduce reproşuri. „Pentru ce ne-a lasat Domnul sa fim batuti astazi de filisteni?” Păcatele au consecinţe şi nu Dumnezeu e vinovat pentru asta.
Aceşti oameni nu învaţă, însă acest lucru. Se gândesc, însă, la un lucru la care în mod sigur fiecare dintre noi ne-am gândit cel puţin o dată în viaţă. Se gândesc să-L folosească pe Dumnezeu. Merg şi alături de doi copii corupţi, fiii lui Eli, iau Chivotul Domnului şi-l duc în mijlocul armatei, în mijlocul războuiului. Îşi spun că aşa Dumnezeu va veni în mijlocul lor.
Am încercat de multe ori să-L fac pe Dumnezeu să vină în mijlocul meu, în mijlocul alegerilor mele în loc să încerc să merg eu în mijlocul Lui şi să caut să urmez alegerile Lui. Şi la fel ca aceşti evrei am fost înfrânt. O dată, de mai multe ori.
Dacă în prima bătălie muriseră 4.000 de oameni în a doua mor 30.000, de şapte ori mai mulţi. Încăpăţânarea şi persevreanţa în rău nu ajută. Mai mult, Chivotul Domnului este furat de filisteni. Se schmbă aceşti oameni în vreun fel? Biblia nu spune nimic despre asta.
Acest Chivot al Domnului este lucrul cel mai de preţ avut de aceşti oameni. În momentul în care îl pierd ei îşi spun că „toată slava lor” s-a dus, a pierit. Interesant este, însă, că nimeni nu luptă să aducă acest Chivot înapoi. Nimeni nu luptă pentru Dumnezeul pe care încercaseră să-L folosească pentru ei.
Timp de şapte luni Chivotul rămâne între filisteni. Dumnezeu, însă, luptă singur pentru slava Numelui Său. Şapte cetăţi prin care trece acest chivot suferă boli ciudate care fac ravagii. Filistenii se tem de acest Chivot şi-l trimit înapoi.
Legea lui Dumnezeu spune că doar preoţii au voie să se atingă de Chivot. Pentru evreii care primesc înapoi acest Chivot acesta este doar un detaliu. Ştiu ei mai bine. Încă sunt departe de a înţelege cine sunt ei şi cine e Dumnezeu. Umblă în Chivot şi foarte mulţi ajung să moară în urma acestui eveniment.
Este un punct în care toţi îşi amintesc de Dumnezeu şi de cât de puternic e El. Ba mai mult, îşi amintesc de cât de mici sunt ei în faţa Lui. „Cine poate sta înaintea Domnului, înaintea acestui Dumnezeu sfânt?”
Au învăţat o lecţie. Dar au rămas cu lucrurile lor. Nu L-au mai folosit pe Dumnezeu pentru propriile interese, dar nici nu au căutat să-L slujească pe El. Biblia spune că au mai trecut 20 de ani până când oamenii aceştia au simţit un dor după Dumnezeu. Au început să plângă după El.
După două decenii de la această poveste cu atâtea întâmplări înfricoşătoare, de-abia atunci aceşti oameni se întorc la El. A fost o lungă vreme în care s-au pus mereu pe ei înşişi mai presus de Dumnezeu. Vreme în care au pus alte lucruri, alte zeităţi, alte poveşti mai presus de Cuvântul Său. Samuel e un profet care e acolo pentru a-i ajuta să se întoarcă la Dumnezeu.
Este interesant, însă, ce le cere el. „Dacă din toata inima voastră vă întoarceţi la Domnul, scoateţi din mijlocul vostru dumnezeii străini şi Astarteile, îndreptaţi-vă inima spre Domnul şi slujiţi-I numai Lui”.
Acesta este momentul în care aceşti oameni decid să postească. Să-şi smerească aşdar sufletele. Să renunţe pentru o zi la toate lucrurile din viaţa lor. Nu mai mănâncă un timp şi se dedică întru totul lui Dumnezeu. Se coborară pe ei înşişi de pe culmi şi-L înalţă pe El în schimb.
Acesta e postul lor. Un post în care Îl readuc pe Dumnezeu la şefie. În care El redevine Domn.
După mai mult de două decenii aceşti oameni vor reuşi să câştige lupa cu filistenii. Reuşesc acest lucru atunci când se dedică Lui. În mijlocul postului lor. În mijlocul jertfelor, deloc pregătiţi. Victoria nu a fost nicidecum a lor. Nu aveau nici o şansă. Dar au câştigat. Dumnezeu a fost Domn acolo.

Noi. Dumnezeu. Cine e mai sus?

Toti copiii lui Israel si tot poporul s-au suit si au venit la Betel; au plans si au ramas acolo inaintea Domnului, au postit in ziua aceea pana seara si au adus arderi de tot si jertfe de multumire inaintea Domnului. (Judc.20:26)

Acest pasaj este primul din Biblie în care se spune despre cineva că a postit. De altfel, în varianta originală a Bibliei este prima dată când se foloseşte această expresie. Traducerea ortidoxă a Bibliei foloseşte acest termen pentru a traduce expresia „smerirea sufletelor”. În pasajele care vorbesc despre cum ar trebui să sărbătorească iudeii Ziua Ispăşirii Dumnezeu le spune de mai multe ori să-şi smerească sufletele.
Evreii aveau un post oficial doar de Ziua Ispăşirii. Zilele anterioare acestei sărbători erau însoţite de post. Ziua Ispăşirii sau Yom Kippur era sărbătorită cu un post total timp de 24 de ore. Evreii nu făceau nimic în această zi. Este una total dedicată lui Dumnezeu. O zi în care „îşi smeresc sufletele”. Practic ei pun pe locul doi (în acest caz renunţă total) toate lucrurile care ţin de viaţa lor: goana după mâncare, goana după bani, griji şi alte activităţi. Ziua este una în totalitate dedicată lui Dumnezeu. Nimic nu poate interveni în asta. În unele cupluri uneori se optează pentru a avea o zi în care să acorzi atenţie totală partenerului, să-l faci să se simtă atât de special. Evreii au acest lucru şi în relaţia cu Dumnezeu.
Pasul din Judecători este tocmai despre „smerirea sufletelor”. Ce este aceasta? Zi de zi ne punem toată încrederea în forţele noastre. Credem că tot ce putem obţine ţine de noi, că suntem stăpâni peste toate. Smerirea ţine de o coborâre. Sinonimul acestui cuvânt, termenul „umil” poate spune mai multe.
Capitolul 20 din Judecători vorbeşte tocmai despre o astfel de situaţie. Încercaţi să vă puneţi puţin în piele acestor oameni!
Despre ce este vorba aici? Despre un război. Un prim război fratricid. Israelul e format din 12 mari triburi. Toţi descendeţi ai unei familii. În acest capitol 11 triburi vin şi atacă un altul.
Anterior avusese loc o crimă extrem de cruntă. În această crimă sunt implicaţi nişte persoane bete din tribul lui Beniamin. Beniamin este un trib prin intermediul căruia Dumnezeu lucrează într-un mod fantastic. Din acest trib se naşte David, cel mai mare împărat al evreilor şi ulterior, pe aceeaşi linie se naşte Isus. Aceşti beniamiţi beţi menţionaţi violează partenera unui levit, călător care înoptează venit în această cetate beniamită tocmai pentru că lui i se păruse drept să stea între fraţi, la cei din neamul lui. Nu vrea să înopteze între străini. Ţiitoarea moare după acest episod, iar levitul le cere tutoror israeliţilor să-i facă dreptate. Beniamiţii însă refuză să-i pedepsească pe cei care au comis această crimă, iar israeliţii decid să pornească război împotriva acestei cetăţi. Este un moment în care una dintre seminţiile poporului ales este aproape complet distrusă.
Unde e această „smerire a sufletelor”? Urmează. Armata israelită pornită în această expediţie militară e una uriaşă. Aproape jumătate de milion de ostaşi vin spre o cetate măruntă. Un oraş ceva mai mic decât Călăraşiul. Aceasta e cetatea atacată de această armată uiaşă.
Încercaţi să vă închipuiţi că sunteţi în armata israelită. Ceva mai puţin de jumătate de milioane de oameni înarmaţi. V-aţi simţi încrezător în victorie? Mai trebuie precizat că armata pe care o atacaţi e de vreo 20 de ori mai mică? Cred că da. Cred că fiecare dintre noi ne-am simţu foarte ăncrezători. Dacă ne-ar spune cineva în ziua bătăliei „Sper să fie Dumnezeu cu voi!” ce aţi spune? Poate un rânjet ne-ar poposi pe figură. „Da, sigur! Mă descurc. Nu e nevoie de El!”
Asta au spus şi aceşti israeliţi. Au mers hotărâţi să pedepsească un întreg trib din popor fără să vină deloc în faţa lui Dumnezeu. Au mers plini de încredere în forţele lor în această bătălie.
Pauză. Păi pasajul prezentat spune despre aceşti oameni că s-au strâns şi au postit şi au făcut lucruri minunate pentru Dumnezeu. Însă, postul descris aici vine după două înfrângeri dureroase suferite de israeliţi. Sufeletele pline de trufie le sunt smerite. Ajung să vadă unde sunt ei şi unde e Dumnezeu.
Iniţial israeliţii iau răzbunarea în mâinile lor. Îl întreabă pe Dumnezeu doar care dintre seminţii să atace prima. Dumnezeu nu le dă nici o victorie astfel. Ba chiar le dă o lecţie dureroasă. 40.000 de israeliţi mor după două zile de război. Aparoape o zecime din toată armata lor. De-abia după ce se realizează că toate lucrurile în care s-au încrezut nu au nici o valoare, atunci vin la Dumnezeu. Şi postesc. Renunţă la ei, la forţele lor. Lasă războiul în mîna Lui.
După ce, în mijlocul unui război, această armată decide să-i dedice lui Dumnezeu o zi întreagă în care postesc (nu se mai gândesc deloc la nevoile lor, nu mai aleargă după satisfacerea lor, nu ei sunt cei importanţi şi puternici), după ce merg şi caută animale, le jertfesc drept mulţumire lui Dumnezeu (probabil Îi mulţumesc pentru că le-a deschis ochii după un preţ greu plătit), de-abia după aceasta câştigă, înving.
Postul e, aşadar, o smerire a sufeltelor. O reaşezare. O punere a lui Dumnezeu acolo unde merită şi o estimare corectă a distanţei dintre noi şi El. „Dacă Domnul nu ar zidi o cetate degabă ar lucra cei care o zidesc”. Asta au învăţat aici israeliţii.
Cum suntem noi acum? Cât de mult ne bazăm pe puterile noastre? Pe „armata noastră mare”. Banii noştri, relaţiile, inteligenţa. Cât de mult ne bazăm pe Dumnezeu? El poate dărâma uriaşi cu mâna unui copil şi poate face ca armate uriaşe să fie decimate de o mână de oameni. Cine e Dumnezeu? Cine eşti tu? Despre asta e postul descris aici. Despre un timp în care renunţăm la noi pentru El.